| Articole |
| Versiunea PDF |
| Evenimente |
| Premii |
Poemede Mariano BaínoPrezentare
şi traducere din limba italiană de George Popescu
Dacă gâştele au
fost cele ce-au salvat Capitoliul, sedus de şansa ludicului reformator,
napoletanul Mariano Baíno pare să tenteze substituirea gureşelor păsări
domestice cu surorile lor nu mai puţin
alarmate, raţele, convocate în actul scriptural nu ca să salveze, ci să
avertizeze asupra derelecţiunii unui prezent fastidios; Capitoliul să ne
înţelegem nu-i altceva decât metafora unei Lumi milenare din care autorul
nostru extrage întreaga modernitate respinsă în dubla ei organicitate
semantică, istorico-socială şi poetică: ontos şi logos, real şi
fictiv, o antinomie devenită adevărata substanţă a artei. Debitor al unui
impenitent gust al experimentalului (s-a aflat încă de la primele sale aventuri
literare la originea unor iniţiative novatoare răsunătoare: Grupul 93, revista Baldus
etc), Baíno n-a evitat niciuna dintre ofertele cu impact de destructurare a
oricărei tradiţii instituţionalizate, punând la lucru ironia într-o diversitate
formală ce nu exclude nici bătrânul sonet şi care, în planul strict al
expresiei, activează non-sensul ca vector al ludicului; astfel, poemele sale
alimentează, nu rareori, impresia unor particulare arabescuri lingvistice în
care dialectalul interferează neologicul şi invită cititorul într-un joc ce se
dovedeşte, în final, o lovitură mortală pentru întregul nostru patrimoniu
habitudinal.
Sonetul
demiurgului dumnendrăcit Să mediez, nu?
între spirit şi materie e curată
nebunie, da, târfă sultană, o ştiu de-acum:
să-ncerc o formă? hazlie imitaţie-ar fi,
ba chiar o mizerie dacă la
paradigmă cugeţi, acea idee-n serie care deasupra
stă, prea suverană, înfăşurată-n
scumpa pseudomembrană de chintesenţă.
Şi taman răutatea silească-mă
culoarea să mi-o schimb, nimicul cel mai
mare să-l respir şi îmbrăcat doar
cu un nemernic slip. Regizor al unui
tâmp videclip, lumea ce-am
făurit e un delir. Eu o gândeam un
cub. Jur. Ieşit-a un balon.
Sonetul
danţurilor zburătoare Se-ntoarce o
albină să roiască mici cercuri
ţanţoşă mărşăluind printre celule
cu care să cinstească nectar şi numai
dănţuind şi-n cerc pe noi
celule apoi zburând prin necesarul
dans să garanteze la câmpuri
treaba să nu se sfârşească vestea mai
înainte s-o marcheze cu trupul ei pe
pliul relatării pistiluri de
camelii dă-nflorării şi
deschizându-se spre cel ţintit în roiuri iar
şi-i timp de iscălit cu clară cifră
aerul şi de tivit al nimănuia
nume-n zbor virând
Sonetul golului
şi al plictisului M-aşez ca o
păpuşă de carton ce-ntruna îşi
lungeşte ţeastă acel întruna când
toaca-n creastă vârf de chipiu
devine, bezmetic ton
şi de-l auzi,
aduce-a sărbătoare a mortului, sau
viaţă ce-aiurea sună, ştire a unui
destin de carton
de mine însumi
sunt o ficţiune un vis al altora
ce-i cadru liberat de flori spre un
protest să se adune plină de sens,
de limfe, un plat licăr de umbră
în golul firav de lumine
Sonet al
hoinarului şi al gunoiului Închis închisul
tău într-o casetă mică, cu umezeala sa
neîmplinită scoică în calda ei
mocirlă, în ciorbică gustoasă de
genuni, încă prea omenesc gâtul nu-l storc
spirale în ocol prostesc de camion bătrân
urlând în noapte, cu putrede
gunoaie comandate Vântul prin
frunze reci la mijloc de ruină împrăştie
cartoane fără vină printre barăci
pe-al râului prund
Vântul măturătorilor
inima le-ascund cu urletul ce-n
compactor sfârşeşte sălbatic şi de
iad când se târăşte
Sonet în faţa
tabloului Nighthawks de Hopper Alcool. Mai
mult. Alcool. Da. Poate nu strică-n-astă
noapte. Non mai mult decât multe
jigniri. Ale tale. Toate, tu ce dispari
fără nici un cuvânt. Dar non te
enerva. Suntem chit, zero, e mereu,
la fund. Jos, bei încă un
pahar. Şi-nveţi smintit răul să-nfrunţi.
Afară, negru se face blu. E timpul
de-a încerca să râzi de rău.
Sau să mori cumva. Şi barmanul, în
spate la tejghea, aşteaptă. Poate.
Că doarme pare-a se preface, scrutează însă.
Pe tine. Acel rău trist. Să ieşi din bar i? O,
nu. De ce? Prea obosit cum eşti
Sonet cu
prilejul celui de-al doilea mandat a lui George Bush J.
(Lui
Raffaele Rizzo) Nu mă trezi încet
vorbeşte în vreme ce
razna-o iau nenorociri şi ruşinea
văzând nu-mi mai prieşte grămada aia de
morcovi putreziri gaze n-aud nici
trosnetul măcel de quakeri
dezbrăcaţi şi plini de râie de mercenari
nătângi cu piept tembel final al
scrotului într-o mizerie. Să-ncur nu pot
nu-i de ajunsdestul! să zic Mereu am zis-o
mereu când trebuia însă acum în
tăcere implic digresiune îmi
pare a mea soartă e umbră şi în
timp ce-afară-i o hazna drag îmi e
somnul şi-a fi e piatră.
Sonet carte
poştală Îţi scriu în timp
ce la gara de la Palinura-Pisciotta
mi-aştept trenul local. Nu-i o săgeată,
dar liniştit cumva iei micul dejun,
de vrei, fără bal. Fără stres
pentru duoden. Terminând cu
tema mitocanului (doar de vreo
mutră există vreun model) afli chiar şi
cine oferă naşului o înghiţitură de
brânză sau de caş
De magiun
precum şi la
toţi ce se găsesc. Mă-ntorc la
tine. Durul surghiun părăsesc după şapte zile
părăsesc. Mâzgăleli am mai scris
Nici soba şi
nici sacul de bleagă istorie n-au
funcţionat (şi nici foame nu mi-e)
Sonetul
mirosului Un neaşteptat
parfum. De fructe. Galeş se ridică
de sub tejghea cârciumii. Şi
imediat e o revenire a unei veri şi
câmpia întreagă, cer e şi forţa aia
uscată în copaci... Vrăjit redevin copil,
în timp ce mai iute devine pasul
celui ce, cu o urâtă încruntare, la
ham mă întrece. Se cam grăbeşte
câinele, nu prea pune preţ la vederea
mirosului celui ce-l urmează. Păcat.
Mă adaptez spre a nu mai
adulmeca nimic, dar mai întâi aspir, la
un cuptor, puţină pâine. tâi aspir, la un
cuptor, puţină pâine.
(Din volumul Sol
sonet / Numai sonet, inedite
încredinţate traducătorului) |