Ion Mircea, pe care l-am cunoscut, prin ‘65, suplu, fermecãtor, cu un pulovãr alb, spuma laptelui, poet care avea de pe atunci un ton oracular, este azi un autor contemporan important. La ,,Echinoxul’’ tinereþii noastre clujene, vocea sa, inconfundabilã, prin profunzimea ei fascinant-misterioasã, a vibrat în cenaclul de la Filologie, sau la concursurile studenþeºti de la Bucureºti, unde avea, are mulþi admiratori. Versurile lui din aceastã perioadã, cu miei primordiali, pãpãdii cosmice, ether aprins de focuri misterioase, sunt ,,raiul în destrãmare’’, paradisul dispãrut al unui vizionar cu acutul simþ al prezentului nostru tensionat.

Volumele de maturitate, cel din 1989, celelalte, impun un autor original, atras de viziunea integratoare, de tablourile cosmice, de paradoxul existenþei, înnoindu-ºi limbajul liric, de la metafora fastuoasã a anilor 70, la directeþea aforisticã de acum. Într-o mãsurã destul de mare, Ion Mircea este atras ºi de experiment, de pildã, vezi incomparabilul lui poem trilingv, ,,Corabia lui Noe’’ pe care critica l-a remarcat, de altfel. Ce detestã acest barbian, ca tipologie, este, desigur ,, poezia leneºã’’. Un poet de mare clasã, deci, livrat fãrã rest scrisului, de o rarã inteligenþã, uºor glacial ºi ironic, în relaþiile cu ceilalþi, protocolar, dar cu amuzamentul celui care depãºeºte prin ludic protocolul, tãios, nemilos cu impostura. Ion Mircea a scris ºi teatru, spuneam, rãsplãtit cu un ,,Premiu Uniter“ al Fundaþiei culturale Pincipesa Margareta, în 1998, dar ºi eseuri. Cele mai recente au fost adunate în volumul editat de ,„Fundaþia Pro“, dupã ce poetul ºi-a delectat sãptãmânal cititorii la rubrica lui din ,,Ziarul de duminicã“, anume ,,Ocolul României în 80 de poeme“. Sunt ecografii critice, examinând opera, corpul literar, a 80 de scriitori români de poezie, cãrora Ion Mircea le pune exact diagnosticul critic, le surprinde ,,la faculte maitresse’’, pe spaþiul impus de rigoarea semnelor tipografice de la un ziar. De fiecare datã, investeºte devotament, rãbdare fraternã, pentru a obþine cristalizarea unui portret liric esenþializat, dar nu sumar, al fiecãrui invitat la cãlãtorie. Fraza este mereu percutantã, nuanþa nu lipseºte însã. Ion Mircea aºteaptã, cum ne ºi mãrturiseºte, de fapt, clipa prielnic-norocoasã, ,,kairos“-ul, când textul confratelui se deschide deplin înþelegerii afectiv-valorizatoare. ,,Zidul de care te-ai lovit pânã atunci va face ochi, va deveni permisiv, te va primi“, citim în ,,Cuvântul înainte’’. O metodã criticã modernã, afectivitatea controlatã de rigoare, sau inteligenþa sufletului, nu desigur sentimentul flotant, ci ordonat ideatic, un mod de a interpreta poezia nu foarte departe de critica unor genevezi, ca Jean Pierre Richard, sau Jean Poulet, poate.

Cine sunt cei antologaþi ? Cam toatã floarea poeziei române din ultimele generaþii, cu unele omisiuni, Nichita Stãnescu, Ioan Es Pop, Aurel Rãu, din raþiuni explicate în ,,Cuvânt înainte’’, sau cei care, deºi foarte talentaþi, mai tineri autori, au corpusul literar în formare.

Ordinea celor din volumul comentat aici este aleatorie, spune tot antologatorul, permutabilã. Avem nume din mai multe generaþii, nefiind favorizatã niciuna, cum nu e favorizat un anume tip de lirism, nici cel ontologic, de pildã, al generaþiei 60 cu prelungirea ei, din anii 70, unde semnele schimbãrii canonului estetic se presimt, vezi Mircea Dinescu,Virgil Mazilescu, nici noul canon cu miza pe antropologic al optzeciºtilor. Dinu Flãmând, Ion Mureºan, Liviu Ioan Stoiciu, Dorin Tudoran, de exemplu, sunt citiþi simpatetic, iar titlurile spun mult despre individualitatea poetului analizat. ,,Cu ochii larg închiºi“ este sintagma emblematicã a expresionistului optzecist ardelean; ,,A locui în urlet“ devine nota individualizatoare pentru LIS. Alte titluri incitante, ,,Magistrul Ursachi - inchizitor“, ori ,,Cu Petre Stoica traversând o ranã’’, unde amintirile lui Ion Mircea despre însângeratul Decembrie 89, bucureºtean, gãsesc în maturul poet al ,,Pietrelor kilometrice“ pansamentul poeziei. Mai gãsim excelente titluri-sigilii, ,,Ioan Melodul’’, adicã Ioan Alexandru, ori ,,La kilometrul Mircea Dinescu, pe Dunãre“ sau, ,,Bãtrânul ºi pasãrea“, despre poezia Gretei Tartler, ori ,,Lucid ºi ludic“, despre natura lirismului lui Nicolae Prelipceanu.

Stilul lui Ion Mircea are eleganþa datã de limpezimea judecãþilor critice, cu grijã formulate, dar neezitante, elogiul multora nu exclude rezerva cu care sunt priviþi alþii. Un autor ca Paul Vinicius este mustrat pentru indiscreþia versurilor, de pildã, în general Ion Mircea respinge doar poezia obsedat-sexualistã, vulgarizarea erotismului, iar unei autoare preþuite altfel cum este Angela Marinescu nu i se iartã unele incongruenþe din comentariile sale vag religioase, la fel alte nume, mediatizate intens, suportã unele corecþii de perspectivã. Inventivitate, chef de scris, bucurie chiar, aer sãrbãtoresc, unde e cazul, asociaþii spectaculoase, lecturi bine asimilate, un regal acest volum cu poezie românã contemporanã de prima mânã, comentatã cu pãtrundere de unul dintre cei mai valoroºi poeþi de azi. Ajuns la vârsta rotundã a marilor împliniri, Ion Mircea confirmã coerenþa unui destin literar major.