„Pe scriitori e mai bine să nu-i cunoşti ca persoane fizice, e preferabil să-i citeşti”. Nu ştiu cui îi aparţine butada binecunoscută, dar ea conţine o doză serioasă de adevăr. Alegerile pentru conducerea Uniunii Scriitorilor din România au fost în 2018 mai tensionate ca niciodată. Multe formulări polemice le-am simţit ca afronturi adresate, dacă nu întregii comunităţi scriitoriceşti, unei părţi însemnate a acesteia. De pildă, se susţinea pe nedrept ideea că Uniunea Scriitorilor de azi este continuatoarea celei din perioada dogmatică, prin practici antidemocratice similare, iar un montaj fotografic refăcea, din arhive, figurile unor autori proletcultişti în vizită la Moscova, sugerându-i cititorului ageamiu că scriitorii maturi de-acum sunt la fel de interesaţi de privilegii şi funcţii şi de lipsiţi de idealuri literare şi etice, precum predecesorii lor. Nu mi se pare corect să treci nepăsător peste intervenţiile unor membri ai Consiliului Uniunii Scriitorilor în şedinţele cu factorii politici din „deceniile satanice” (sintagma lui Mircea Zaciu), peste opiniile antitotalitatre ale unor Nicolae Manolescu, Octavian Paler, Dorin Tudoran, Ileana Mălăncioiu (pe care i-am auzit şi în intervenţiile lor la Adunarea generală a scriitorilor din 1978), opunându-se cu demnitate directivelor partidului unic. Cu toate păcatele lor, Zaharia Stancu, Geo Bogza, Marin Preda, Laurenţiu Fulga, vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor, o vreme, mulţi alţii, pe care i-am cunoscut de prin 1970, când intram june redactor la revista Steaua, nu doar că impuneau respect, dar au apărat condeierii de intruziunile politicului, vezi protestul vehement al unor scriitori împotriva reintroducerii realismului socialist. Nu mai spun de poziţia prooccidentală a unor Al. Paleologu, Ştefan Aug. Doinaş, Ştefan Bănulescu, sau dintre cei mai tineri, Ana Blandiana , Ion Pop, Cezar Baltag, Dan Cristea, Nicolae Prelipceanu, Virgil Mazilescu, ori criticii Cornel Regman sau Nicolae Balotă, Lucian Raicu sau Mircea Iorgulescu, oameni care se opuneau prin scrisul lor politicilor anticulturale, dirijismului în treburile literaturii române, controlului editărilor, al reeditărilor, al tirajelor, al eliminărilor numelor incomode. Uniunea Scriitorilor configura un ultim bastion al libertăţii de exprimare, înfruntându-i direct pe trimişii partidului. Cetate asediată, Uniunea Scriitorilor nu numai că a rezistat cum a putut, dar a avut şi contraatacuri, vezi odiseea Dicţionarului Zaciu, Papahagi, Sasu, sau denunţarea plagiatului lui Eugen Barbu.

Printre cele opt păcate capitale ale contemporaneităţii, după Konrad Lorenz, se numără şi cel al promovării noului cu orice preţ, voioasa şi iresponsabila renunţare la tradiţie, care tradiţie nu o fi ea perfectă, dar are substanţă valorică verificată în timp, cum la fel deţine o vizibilă coerenţă, dincolo de rupturi, şi o actualitate perenă, vrem sau nu vrem. Nici de vulnerabilitatea la „îndoctrinare”, despre care scrie premiatul Nobel amintit, nu au scăpat unii confraţi, care, luând de bun ce li s-a transmis, s-au inflamat degeaba, necunoscând nimic concret din viaţa şi dificultăţile prin care au trecut revistele Uniunii Scriitorilor, ignorând micimea retribuţiilor lunare ale redactorilor, amânarea salariilor etc. O masă de binevoitori, de fapt, de neştiutori indignaţi, a fost, prin insinuări sau perdele de fum retorice, abil manevrată.