Cutia de corespondenţă poate umple, când e plină, o zi din viaţa lui Mircea Zaciu, sau, goală, îi poate ruina încrederea în prieteni. Uneori, săgeţile ţintite spre unii colegi de la Catedra de literatură contemporană, a cărei conducere o va pierde, au un soi de „curara” în vârf, dar câteva portrete sunt făcute cu afecţiune, Doina Curticăpeanu, Ioana Em. Petrescu etc., consunând cu liniile trasate în recent publicatele Jurnale, la editura Limes, îngrijite tot de Ion Pop. Despre singurătatea sa macerantă, Profesorul are pagini întregi, citez câteva rânduri dintr-o misivă din 1974: „Prieteni de altădată nu-mi sunau la uşă, şi din ce în ce mai părăsit, trăiam într-o tăcută disperare neputincioasă”. „Viaţa mi-a fost atât de inutilă şi atât de privată de bucurii esenţiale, împovărată în schimb de atâta suferinţă şi frustrare, dincolo de masca unei aparente jovialităţi şi sociabilităţi…”. Răspunsul lui Ion Pop denotă un profund acord prietenesc, scrisoarea îl eliberează de propriile angoase, este „un semn” eliberator, provocându-i o reacţie contrară abandonării luptei cu sine. Memorabil îndemn la acţiune: „Şi de ce să ne predăm atât de curând? De ce să devenim argumente pentru cel care râde de la începutul lumii şi nu va înceta să se strâmbe până la capătul ei? Trebuie să existe ceva în stare să umilească nimicul – altminteri totul ar fi şters şi neînsemnat. Să fi fost aleşi ca să fim în zadar? Nu e cu putinţă”. Parcă l-am citi pe Camus. Frazele acestea au o densitate existenţială, o nobleţe a asumării unui destin, ca să nu spun a unei vocaţii, cum nu sunt multe în literatura postbelică de la noi. Gândul te duce la exemplarul discurs inaugural ţinut de Pârvan la deschiderea Universităţii clujene, 1919, Datoria vieţii noastre, la perseverenţa luminată a lui Sextil Puşcariu, primul ei rector. Rolurile dintre mentorul Mircea Zaciu şi discipolul Ion Pop par inversate acum, cel puţin preţ de câteva epistole.

Titlurile de carte în limba română, de traduceri, sau cele achiziţionate de la Gallimard, comentariul unor filme sau retrospective de pictură deschise la Paris, unde se afla corespondentul mai tânăr, ne informează despre dorinţa vie de a nu le scăpa nimic din actualitatea artistică sau literară a Europei, văzută în ciuda unor deziluzii, mai accentuate la Mircea Zaciu, drept singura formatoare a caracterelor şi omului universal. Amănunte şi nu tocmai sunt incluse în carte şi au semnificaţia lor existenţială, ca, de pildă, efortul şi ajutorul dat de Profesor pentru a-i fi procurate lui Jean (cum îi spun prietenii, nu doar clujeni) unele medicamente, găsirea unor medici curanţi pricepuţi, apar veşti triste despre bolile incurabile ale celor apropiaţi, fapt care îi solidarizează în plus pe cei doi. Dar nu numai pe ei, Vasile Igna sau Alexandru Căprariu trec şi ei cu brio proba prieteniei în dificultate, apropo de eliminarea colecţiei Restituiri, de la editura Dacia. Dacă în Jurnalele Profesorului Zaciu ecourile istoriei contemporane sunt maxime, vezi chiar sintagma de „deceniul satanic” aici, în corespondenţa privată, frica de ochii scormonitori ai cenzorului se manifestă printr-o anumită, de înţeles, prudenţă.

O corespondenţă cu multe pagini admirabile de ambele părţi, o sintonie rară, termenul de „corespondenţă” mi se pare în cazul lui Mircea Zaciu şi Ion Pop foarte potrivit, co-respund unul cu celălalt uimitor, dăruiţi trup şi suflet culturii care edifică, nu celei ce deconstruieşte şi distruge emblemele europene. În epoca mesajelor pe internet sau pe telefon, actualitatea acestor pagini nu s-a pierdut, prietenia intelectuală, delicateţea sufletească, cultura ca ideal nu se pot elimina din configuraţia stelară a omului.