Amfora şi borcanul

Povestea iepuraşului, cel care ne aduce ouăle roşii, de Paşte, sau le ascunde în iarba grădinilor, e o invenţie târzie, de secolul al XIX-lea, germană, nu lipsită de o anumită candoare, dar, ca în cazul Crăciunului, unde Moş Gerilă tinde să ia locul sărbătorii creştine a Naşterii Domnului, aceste personaje laice sunt lipsite de o semnificaţie profundă. Mai mult, uzurpatoare de sens. Nu trebuie desconsiderat neapărat acest patruped naiv-primăvăratic al fertilităţii, totuşi puţin cam ambiguu, ci doar ierarhizată clar poziţia sa. El e doar un accesoriu, o pată de culoare,  în scenariul sacru al celei mai mari sărbători a creştinătăţii, Învierea lui Iisus Cristos. Crăciunul are ceva copilăros şi umil, Paştele este triumful Luminii, biruinţa fără tăgadă a tenebrelor morţii şi ale timpului. Nu poţi înlocui aceste două praznice împărăteşti, cum le denumeşte calendarul creştin, cu nişte desene naive, pretabile unor accepţii religioase vagi, în plus infantilizate, bune pentru minţile unor adulţi, cărora, lipsindu-le alfabetul credinţei, modernitatea le oferă ca simboluri laice, uşor lizibile, sau chiar ca semne postmoderne de belşug, embleme ale mall-urilor, deschise până târziu. E o diferenţă între ele, care trebuie respectată, din bun simţ: în aprilie am sărbătorit, ortodocşi sau catolici, Învierea Domnului, nu „a venit iepuraşul“, poate simpatic, dar cam prostuţ. Amfora nu o putem confunda cu borcanul.
Îmi plac enorm observaţiile lui Michel Tournier, cele din volumul Celebrări (traducerea-i aparţine Biancăi Rizzoli, cartea apare la editura Humanitas, 2010): eseuri scurte, „tablete“ strălucitoare, despre frumuseţea lumii din jurul nostru, de la drumul magilor de la Răsărit (despre care a scris un roman admirat şi admirabil) la mersul specific al animalelor, de la lupta pentru lumină a copacilor la tatuaje, ori despre cărările Franţei, străbătute, ca Emil Cioran, pe bicicletă. Bucuria de a scrie devine, la Tournier, bucuria de a trăi printre oamenii unui loc anume, oricare din univers, de a admira peisaje, de oriunde, de a descoperi secretul şi carisma unor personalităţi. Generos, nu insistă doar asupra senzaţiilor sale subiective, nu le inventariază egoist, ci lasă lucrurile şi vocile celorlalţi să se audă, polifonic. Scriitorul adevărat cred că se separă de scribul contemporan, de literatul ambiţios, dar mediocru în rafinamentul artificial din textele sale cu miză mică (subiecte la zi, succesul, imaginea), prin această nobilă discreţie, unde vuieşte lumea din jur, nu stridenţa glasului auctorial. Scriitorul, cel care-şi merită numele, acum devalorizat de mass-media, ştie să asculte, nu vrea să vorbească, continuu, el despre sine. Mai mult, în alt volum, unul de călătorii, romancierul ne va propune nu un jurnal „in-tim“, ci unul „ex-tim“, o întoarcere a camerei de luat vederi spre minunile din apropierea sau depărtarea noastră, dar unde ele, minunile vizibile contează, nu subiectivitatea exacerbată. Am citit întristat „jurnale de drum“, de unde nu am aflat nimic nou, decât, poate,  senzaţiile unui banal turist, în parte, cultural, sau un bizar amestec de informaţii superficiale, nedecantate, neasimilate, oferite rapid cititorului. Fructe verzi, necoapte. Unde-i reflecţia necesară, chiar cu umor postmodernist strecurată? Unde-s minimele repere istorice, doar o ţară nu începe să existe din momentul vizitei noastre?… 
Un reporter exemplar, polonezul Ryszard Kapuscinski, 1932-2007, are, în scrierile sale, amplu traduse, multe elemente structurale, afinităţi, concepţii comune cu pomenitul romancier francez. Dacă acesta din urmă stă, vorba vine, locatar solitar, într-o veche abaţie, pe care a restaurat-o, mulţumit cu existenţa simplă de locuitor al Franţei rurale, polonezul caută compania celor mai săraci locuitori, nu locuieşte în vile de protocol sau în hoteluri de cinci stele, pretutindeni, pe unde ajunge, ca ziarist al agenţiei poloneze de ştiri PAP, caută elementarul, genuinul, identitatea. Cartierele sărace, africane, indiene, îi oferă interlocutori credibili, ei contează la fel ca oamenii de stat, cărora le ia interviuri, vezi volumele Călătorind cu Homer, traducere de Mihai Mitu, Editura Art, 2008, Abanos, Şahinşahul, semnate de acelaşi excelent polonist  la Editura Humanitas, 2009, etc. Polonezul, mai degrabă masiv ca Tournier, decât suplu, nu dispune nici de dotarea tehnică de acum, cea a reporterilor de la CNN, dar leagă dialoguri şi prietenii spontane, cu te miri cine, convins că observaţia directă, la sursă, imersiunea empatică în straturile sociale modeste îi pot deschide calea spre înţelegerea situaţiei tensionate dintr-o ţară, oricare ar fi ea. Călător semi-anonim, cu mijloace de transport rudimentare sau improvizate, el are acces la adevărata identitate a unor naţiuni, la explicaţia conflictelor ei violente, iar reportajele lui au sâmburele tare al non-ficţiunilor pulsând de viaţă autentică. Simpatizant al sindicatului liber polonez, prin anii ’80, nu mai are dreptul de a fi acreditat ca ziarist. Nu mă miră gestul reporterului de marcă, această „bunătate şi înţelepciune“ de fond a lui Kapuscinski, elogiată de Adam Michnik, e trăsătura unei rare consecvenţe profesionale şi morale, ultima inutil atacată de răuvoitori. Şcoala de reportaj din secolul trecut, valabilă în mare parte şi acum, de unde tinerii chiar au ce învăţa, ne propune un autor polonez, care merge, modest, dar aplicat,  la miezul fierbinte al cunoaşterii omului. Om concret, cu aproape aceleaşi sentimente, ieri sau azi, indiferent de continentul unde trăieşte, se zbate, dar mai ales crede în ceva mai înalt decât eul lui efemer. Eul efemer, voluptatea clipei fără memorie culturală sunt domeniul de drept al micului autor,  încântat de propria imagine, una narcisiac-egolatră. La Târgul de Carte din Frankfurt, la pavilionul polonez, unde au avut loc multe lansări cu impact real, în anii trecuţi, imaginea reporterului polonez amintit, călare, surâzând, în zori, cred, alături de un localnic, în Mongolia, îmi amintise, cum-necum, de romancierul francez, care descrisese „mersul în buiestru şi mersul în galop“, cu exactitatea obiectivă, care se naşte din iubirea pentru lumea din jur. 
Diferenţa dintre un scriitor şi un abil scrib industrios este diferenţa dintre cel atras de sacralitatea Crăciunului ori a Învierii,  ca Tournier sau Kapuscinski, şi cel ameţit de  cocktailul ieftin al moşilor Santa Klaus şi Gerilă ori de zglobiul iepuraş aprilin. Diferenţa dintre o  amforă şi un borcan.