Menţionăm acest lucru fiindcă acest ritm i-a înlesnit poetului să scape de monotonia ritmului cursiv. În al doilea rând, Hopkins şi-a consolidat arta poetică pe două concepte: cel de inscape (configuraţie lăuntrică) şi instress (potenţial lăuntric). Prin ele încerca să redea ceva din propriile lui experimente vizavi de natură, Dumnezeu, religie şi om.

Să încercăm să ne apropiem puţin de aceste două concepte vitale pentru creaţia lui Hopkins.

În 1877, el îi scrie prietenului său, poeta laureatus, Robert Bridges: „Eu nu scriu pentru public. Tu eşti publicul meu, şi eu sper încă să te convertesc. Tu spui că nu ai mai citi încă o dată nici pentru bani poemul meu (Naufragiul vasului Deutschland). Cu toate acestea te conjur să o faci. Ştii, în afară de bani, mai există şi altceva, anume iubirea”. Hopkins a găsit justificarea teoriei sale inscape-instress la scolasticul Duns Scot (sec. al 13-lea), care a bănuit în fiinţa creată un element dinamic, voinţa, care prin afirmarea lui Dumnezeu se realizează pe sine şi se contopeşte astfel creaţiei. Acest fundal creştin-panteist devine funciar poetului în viziunea lui asupra naturii, care îl apropie mult de afirmaţiile lui Ignaţiu de Loyola („toate lucrurile sunt încărcate cu iubire, cu Dumnezeu, şi dacă ne pricepem să le atingem adecvat, împrăştie scântei şi iau foc, picură şi inundă, sună şi povestesc despre El”).

Astfel, cel mai mărunt lucru, prin configuraţia lui lăuntrică, îl conţine pe Hristos, care vrea să fie recunoscut în el şi (potrivit unui poem faimos al lui Hopkins), vrea să fie „cules”, cum culeg ţăranii spicele.

Se poate, deci, de îndată realiza importanţa pe care o are contemplaţia la Hopkins, observatorul (el aminteşte de contopirea deplină a artistului oriental dintotdeauna cu obiectul contemplării, ulterior reliefat în arta lui, cu teoria absolut modernă, de ultimă oră, a contopirii şi, implicit, influenţării dintre observator şi obiectul observat, a faptului că sunt unul şi acelaşi lucru). Poetul „anticipează” astfel noile descoperiri ale fizicii cuantice, Martorul impasibil şi mereu prezent (care a fost de altfel configurat cu milenii în urmă în filozofia şi arta hindusă). Manley „îl gustă” astfel pe Dumnezeu în toate manifestările sale. „Gustându-se” însă astfel pe Sine, acest act devine la Hopkins conştientizarea propriei sale potenţe, forţe lăuntrice. Relaţionarea imediată cu textul din Vede (în care fiecare nestemată reflectă şi le conţine pe toate celelalte – holografia modernă), devine evidentă, deşi nu se ştie dacă poetul cunoştea aceste texte. Consideraţiile şi concluziile lui, care reies cu evidenţă din numeroasele lui mărturisiri însoţitoare, denotă însă experimentul cu totul individual prin care el ajunge la ele, graţie contemplaţiei, însingurării şi meditaţiei. Pe ele îşi bazează mai ales Hopkins „aflările” sale spirituale, iar faptul că el „re-descoperă” ori „anticipează” ( în lumea vestică) cele menţionate mai înainte, conferă farmec, autenticitate şi o doză individual-genuină absolută textelor sale poetice. Mai înainte de a fi poet, teoretician şi inovator stilistic, Hopkins este un deplin iubitor al divinităţii atot-prezente şi doar astfel eterne.

Configurarea lăuntrică a observatorului (i.e. Hopkins în acest caz) devine astfel o întâlnire, o întâmpinare cu configurările lăuntrice ale tuturor celor aflate în jur, în fond şi la urma urmei o întâmpinare de sine, în care re-cunoaşterea devine cunoaştere de sine. O contopire aflată sub semnul reliefat al beatitudinii. Vederea devine (prin renunţare la actul propriu-zis) act erotic exclusiv la Hopkins. El s-a menţinut cu consecvenţă hieratică în această postură, deşi îşi recunoaşte „înclinaţiile” în scrisori adresate lui Bridges, şi care, fireşte, l-au cam speriat pe acesta, împiedicându-l să recunoască imediat valoarea prietenului care i se adresa atât de deschis. Melancolia, care îi străbate parte din texte, este şi rezultatul acestui act al Vederii: a vedea fără a fi la rândul tău „văzut”: „cred că accesele de melancolie, deşi nu-mi afectează forţa de decizie, duc până la pragul demenţei”... În această auto-izolare – sfidând un soi de autoflagelare a inimii – rămâne la urmă doar senzualizata singurătate deplină a acestui observator de excepţie, a acestui Văzător de geniu, care şi-a ars poemele de tinereţe înainte de a păşi în ordinul iezuiţilor, însă care şi-a înălţat un monument stilistic după şapte ani de tăcere prin marele, lungul său poem (35 de strofe), Naufragiul vasului Deutschland. Toate acestea presupun şi o muzicalitate fără egal în lirica modernă engleză, o muzicalitate care pare să fie însăşi partitura acestor configurări lăuntrice, al acestor potenţe lăuntrice aflate în fiecare fiinţă şi lucru: „de ce utilizez eu acest ritm-în-salt? Fiincă el este cel mai apropiat de ritmul prozei, asta înseamnă de ritmul original şi firesc al limbii” (...) „eu am ştiut mereu în adâncul inimii mele că configuraţia spirituală a lui Walt Whitman este mai asemănătoare cu a mea decât a oricărui alt trăitor. Dat fiind că e un mare ticălos, nu-mi pică prea lesne această confesiune”...

Ceea ce a stârnit controverse din cele mai diferite, însă l-a şi consacrat pe Hopkins, a fost relaţia sa cu totul aparte cu limbajul, mai bine zis relaţia între vibraţia iubirii aflate în rezonanţă cu nivelul lui de conştiinţă şi transpunerea acesteia într-un limbaj adecvat. Pentru Hopkins, important nu era atât „adevărul”, cât mai ales spusa „adecvată”. Cu cât gradul de abstractizare era mai acut, cu atât el încerca să-l transpună într-un limbaj mai simplu, mai colocvial. Deseori acesta era cel al ţăranilor în impactul lor zilnic şi aspru cu „realitatea”. Contemplarea în timp a tuturor celor din jur (aidoma unui pictor, ori poet-zen) ducea în cele din urmă la contopire lăuntrică cu cele contemplate, la identificare lăuntrică deplină cu ele. Astfel, totul devena în jur atât de intim, atât de familiar în vreme, încât părea deodată a-i fi străin... Acest lucru clama o adevărată căutare, mai bine zis, cuvintele cele mai utilizate îl „căutau” ele însele pe poet într-un proces chinuitor de cizelare şi de sporire a transparenţei lor, până aproape de lina nălucire a vectorului mişcării lor, a surprinderii lor încă în starea deplinei „vitalităţi”, a deplinei potenţe rotunjite. Toate mijloacele lui stilistice, pe care nu le mai enumerăm aici, nu constituie niciodată un scop în sine, ci vor să redea o trăire la nivelul maximei ei intensităţi. El ridică astfel ştacheta acelui gen de poezie a trăirii evenimenţiale, a experimentului individual absolut. Cert este că Hopkins şi-a găsit sound-ul, atât de râvnit de orice artist autentic. Această tendinţă marcantă a poetului de a reda firescul lucrurilor, aşa cum le „vedea” el în configurarea şi potenţarea lor lăuntrică, a fost deseori cotată a fi manieristă. Chiar Hocke, în celebra lui carte Manierismul în literatură (unde preia etichetarea, reproşul de a fi manierist, prin care l-a calificat Bridges în grabă şi cu oarecare spaimă pe poet într-una din scrisori), încearcă să-şi susţină teza prin pilda lui Hopkins, însă în mod cu totul laudativ. Hopkins însuşi respinge această „acuză”, definindu-şi limbajul drept unul delfic, respingând ideea de parnasianism: „când un poet încearcă să ne plictisească, acest lucru zace tocmai în parnasianismul lui” (...) „fiecare om are fireşte asemenea dispoziţii (ale inspiraţiei, harului, n.n.), dat fiind însă faptul că majoritatea nu sunt poeţi, nici ceea ce scot ei la iveală nu este poezie”. Astfel, Hopkins reliefează net diferenţa esenţială a oricărui om înclinat funciar spre spiritualitate: diferenţa dintre superficialitate şi sacralitate. Ea devine evidentă atât prin manifestarea comportamentală, cât şi prin exprimarea în scris. Faptului că se exprima „atât de bizar, de straniu” (Bridges) – lucru deseori şocant şi mereu readus pe tapet – i s-a asociat imediat termenul de manierism. Însă această calitate bizară, stranie a poemelor lui, a stilului lui cu totul inedit, nu este oare în acelaşi timp şi cea a configuraţiei lăuntrice a lucrurilor surprinse de poet în lungile sale contemplaţii meditative? Iată însă că aici Hopkins însuşi vine cu o remarcă, care îl defineşte deplin ca adept al genuinei spiritualităţi dintotdeauna, şi marchează în acelaşi timp o latură extrem de modernă, anume aceea a preferinţei pentru Întreg, pentru calitatea Auzului de a surprinde întregul spre deosebire de Văzul disecant, analitic, o calitate ancorată de milenii în spiritualitatea orientală: „dacă îţi reţii răsuflarea şi citeşti cu urechea, cum mi-am dorit mereu să fiu citit, atunci versurile mele sunt în ordine”... Preferinţa lui pentru orbul Milton devine astfel lesne de înţeles. Rămâne însă mereu durerea de a nu fi fost recunoscut în viaţă, de a fi fost trecut mereu sub tăcere : „dacă deplângem lipsa de atenţie, de recunoaştere, de apreciere deja în faţa naturii lipsite de simţ, cu cât mai mult atunci în faţa lucrurilor, create de om prin zadarnice suferinţe şi speranţe neîmplinite ?” (a se remarca aici şi ironia fină a poetului prin sintagma „natura lipsită de simţ”, când prin înseşi conceptele lui de inscape-instress, acest lucru devine evident, inerent fiecărei fiinţe şi tuturor „lucrurilor”). Şi urmează deîndată o afirmaţie uluitoare: „singurul critic literar drept este Hristos, care poate mai mult decât oricare om, mai mult decât receptorul însuşi, să aprecieze darurile propriei sale făptuiri, fiind mândru de ele şi admirându-le”. Ori în altă scrisoare către acelaşi suficient Bridges: „astfel, precum te critic eu, te critică şi Hristos, însă mai bine, mai drept şi mai tandru, atât faţă de poetul care eşti, cât şi faţă de tine ca om”. Fără această consolare, Hopkins nu şi-ar fi putut trăi destinul, nu şi-ar fi putut suporta singurătatea.

Hopkins, care nu şi-a văzut publicat nici un poem în viaţă, Hopkins, care nu a găsit înţelegere şi recunoaştere nicăieri, nici la cel mai bun prieten, Hopkins, a cărui operă a fost publicată la 30 de ani după moartea lui, Hopkins, căruia T.S. Eliot şi însuşi Dylan Thomas (precum şi mulţi alţii) îi datorează atât de mult, Hopkins, care a demonstrat prin textele lui faptul major că în făptură, în cele mărunte transpare Fiinţa, esenţa divină, faptul, abia acum recunoscut şi de fizica cuantică,şi anume că totul se întrepătrunde, se află într-o inextricabilă unitate, o strânsă legătură, alcătuind un Tot, un Întreg holografic, acest izolat, trecut sub tăcere şi atât de însingurat, Gerard Manley Hopkins devine astfel exemplul cel mai elocvent al faptului că genuina vocaţie, inspirată de o autentică, sporindă Iubire, devansează orice teoretizare, orice eşafodaj caduc de gânduri cu intenţie structurală, impunându-şi, dincolo de ele, adevăratul sunet propriu, sound-ul inconfundabil. Acest poet de excepţie a locuit mereu într-o intermediaritate, pe buza vămilor, graţie experimentului absolut individual prin care a re-descoperit şi anticipat o Cale care tinde să devină azi, mai ales în ştiinţele naturii, o absolută certitudine, atestând, certificând abia acum cele «bolborosite» de misticii de pretutindeni şi dintotdeauna.

__________________

 1 Teolog anglican a cărui poziţie era apropiată de dogma catolică.

 2 Poem anglo-saxon anonim, din epoca precreştină.