Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2021

Voi rămâne întotdeauna la părerea mea că, preţ de o clipă, Andreei i-a căzut faţa când a dat cu ochii de Maeve şi de mine. Chiar dacă tata nu îi vorbise despre copiii lui, era normal să ştie de existenţa lor. Toată lumea din Elkins Park era la curent cu ce se întâmpla în Casa Olandeză. Poate îşi închipuia că o să rămânem sus, la etaj. La urma urmei, venise să viziteze casa, nu copiii. Sau poate expresia întipărită pe faţa Andreei era doar din cauza lui Maeve, care, la cei cincisprezece ani ai ei şi încălţată cu tenişi, era deja cu un cap mai înaltă decât Andrea pe tocuri. Din momentul în care se văzuse clar că are să crească mai înaltă decât toate fetele din clasa ei şi decât majoritatea băieţilor, Maeve avusese tendinţa să stea cocoşată, dar tata s-a ţinut mereu de capul ei să îşi corecteze ţinuta. Soră-mea aproape că nu mai avea nevoie de alt nume decât Capul-sus-umerii-înapoi. Ani de-a rândul, tata i-a tot bătut cu podul palmei între omoplaţi ori de câte ori trecea pe lângă ea, ceea ce a avut drept consecinţă nedorită faptul că Maeve stătea acum dreaptă ca un soldat din garda reginei, ba chiar ca regina însăşi. Până şi eu îmi dădeam seama prin ce ar putea să-i intimideze pe cei din jur: prin înălţime, prin zidul de păr negru, lucios, prin felul cum obişnuia să îşi coboare privirea în loc să îşi arcuiască gâtul şi să îşi plece capul. Eu însă, la vârsta de opt ani, nu aveam încă probleme, fiind mai scund decât femeia cu care avea să se căsătorească tata. M-am întins să-i strâng mâna micuţă şi i-am zis cum mă cheamă, apoi a urmat Maeve. Cu toate că o să se spună – şi aşa o să rămână în amintirea tuturor – că Maeve şi Andrea nu s-au înţeles din capul locului, nu e adevărat. Maeve s-a purtat cât se poate de corect şi de cuviincios când s-au cunoscut şi a continuat să se comporte la fel până în momentul în care nu s-a mai putut.

— Bună ziua, mă bucur să vă cunosc, a spus Maeve, iar Andrea i-a răspuns că şi ea se bucură.

Andrea se bucura. Cred şi eu. Ani de zile visase să pună piciorul în casa noastră, să îşi strecoare braţul pe sub al tatei, să urce treptele largi de piatră şi să păşească pe terasa placată cu gresie roşie. Era prima femeie pe care o aducea tata acasă de la plecarea mamei, deşi Maeve mi-a spus că mai avusese el o aventură şi cu dădaca noastră, o fată irlandeză pe nume Fiona.

— Crezi tu că se culca cu Fluffy? am întrebat-o eu.

Fluffy era porecla pe care i-o dăduserăm Fionei când eram mici, în parte pentru că numele Fiona mi se părea greu de pronunţat, în parte datorită buclelor ei roşcate, care îi cădeau suav pe spate într-un nor hipnotic. Vestea despre această legătură amoroasă mi-a parvenit la fel ca majoritatea informaţiilor: la mulţi ani după cele întâmplate, pe când mă aflam împreună cu soră-mea într-o maşină parcată în faţa Casei Olandeze.

— Ori aşa, ori că făcea ea curăţenie în camera lui în miez de noapte, a spus Maeve.

Tata şi Fluffy prinşi în flagrant delict! Am clătinat din cap.

— Nici nu-mi pot imagina una ca asta!

— Păi nici n-ar trebui să încerci să-ţi imaginezi. Doamne, ce dezgustător! Oricum, tu erai aproape un bebeluş în epoca de glorie a lui Fluffy. Mă şi mir că-ţi mai aduci aminte de ea.

Fluffy mă altoise cu o lingură de lemn, eu având pe atunci patru ani. Mai am şi acum o mică cicatrice în formă de crosă de golf lângă ochiul stâng – semnul lui Fluffy, cum a numit-o Maeve. Fluffy susţinea că am tras-o de fustă şi am speriat-o taman în timp ce gătea o oală de sos de mere. Zicea că ea doar încerca să mă îndepărteze de aragaz şi că, bineînţeles, nu a avut nici o intenţie să mă lovească, cu toate că mă gândesc că ar fi cam greu să pocneşti un copil cu lingura drept în faţă, aşa, din pură întâmplare. Povestea asta era interesantă doar în măsura în care constituia prima mea amintire clară – despre o altă persoană, despre Casa Olandeză, sau despre propria mea viaţă. Nu aveam nici măcar o singură amintire despre mama, în schimb nu uitasem cum m-a plesnit drept în faţă lingura lui Fluffy. Îmi aminteam că Maeve, care era pe hol când am urlat, a ajuns în bucătărie dintr-un salt, precum s-ar avânta o căprioară peste gardul-viu din dosul casei. S-a năpustit asupra lui Fluffy, a îmbrâncit-o în aragaz, flăcările albăstrui au pâlpâit în momentul când oala cu sosul de mere clocotit a căzut pe podea şi uite aşa ne-am ales toţi cu arsuri de la stropii mici care au sărit pe noi. M-au dus la doctor, care m-a cusut în şase locuri şi lui Maeve i-a bandajat mâna, iar Fluffy a fost concediată, cu toate că îmi aduc aminte cum plângea de mama focului şi zicea că îi pare rău şi că a fost pur şi simplu un accident. Nu voia cu nici un chip să plece. Asta a fost cealaltă relaţie a tatei, după spusele soră-mii, şi probabil că ştia ea ce ştia, fiindcă în timp ce eu aveam doar patru ani când m-am ales cu semnul ăla, ea împlinise deja unsprezece.

Întâmplarea făcea că părinţii lui Fluffy lucraseră la familia VanHoebeek – tatăl ca şofer şi mama ca bucătăreasă. Fluffy copilărise în Casa Olandeză şi în micul apartament de deasupra garajului. Când numele ei a fost adus din nou în discuţie după atâţia ani, m-am întrebat încotro s-o fi îndreptat când s-a trezit pusă pe liber.

Fluffy era singura persoană din casă care îi cunoscuse pe soţii VanHoebeek. Nici măcar tata nu îi întâlnise, cu toate că şedeam pe scaunele lor şi dormeam în paturile lor şi mâncam din farfuriile lor de ceramică de Delft. Soţii VanHoebeek nu au avut nici un rol în povestea noastră, dar, într-un anumit sens, povestea a fost casa însăşi, iar casa a fost a lor. Ei făcuseră avere din distribuţia en gros de ţigări, o afacere rentabilă în care s-a lansat domnul VanHoebeek chiar înainte să izbucneacă Primul Război Mondial. Pe front li se dădeau ţigări soldaţilor ca să li se ridice moralul. Oamenii şi-au păstrat acest obicei când s-au întors la casele lor şi mai apoi, când au sărbătorit un deceniu de prosperitate. Soţii VanHoebeek, tot mai bogaţi pe zi ce trecea, au dat comandă să li se construiască o casă într-un loc care era pe vremea aceea teren agricol, în apropiere de Philadelphia.

Formidabila reuşită a acestei construcţii ar putea fi atribuită arhitectului, deşi în momentul când, în sfârşit, m-am gândit să merg să culeg informaţii despre el, nu am mai găsit nici o altă mărturie a operei lui. S-ar putea ca unul dintre soţii VanHoebeek, ori ambii, cu toată înfăţişarea lor severă, să fi fost nişte vizionari în materie de estetică arhitecturală, sau terenul în sine l-o fi inspirat pe constructor să creeze o minunăţie mai presus de ceea ce îşi putea imagina fiecare dintre ei, ori poate că după Primul Război Mondial se găseau în America o sumedenie de meşteri ce lucrau potrivit unor standarde la care s-a renunţat de mult. Oricare ar fi fost explicaţia, casa în care au ajuns să locuiască – în care, mai târziu, am ajuns să locuim noi – a fost o convergenţă unică de talent şi noroc. Nu pot să-mi explic cum de o casă cu trei niveluri putea să pară a fi exact atât cât trebuie de spaţioasă, dar nouă aşa ni se părea. Sau poate ar fi mai corect să spun că era o casă prea mare pentru oricare alţii, o risipă imensă şi ridicolă, dar în ceea ce ne privea, nu ne-am fi dorit să fie altfel. Casa Olandeză, numele sub care a ajuns să fie cunoscută în comunităţile din Elkins Park, Jenkintown şi Glenside şi până mai departe, la Philadelphia, se referea nu la arhitectura casei, ci la oamenii care locuiau în ea. Casa Olandeză era clădirea în care domiciliau acei olandezi cu nume imposibil de pronunţat. Privită din anumite unghiuri, de la distanţa potrivită, părea să plutească la câţiva centimetri deasupra dealului pe care era situată. Geamurile care flancau uşile de sticlă de la intrare erau mari cât vitrinele unui magazin şi fixate cu bare ornamentale de fier forjat. Ferestrele captau razele soarelui şi le reflectau înapoi peste suprafaţa generoasă a peluzei. Era o construcţie în stil neoclasic, dar cu linii de o simplitate care se apropia mai mult de stilul mediteranean sau francez şi, cu toate că nu era specific olandeză, umbla vorba că şemineul din salon, cel din bibliotecă şi cel din dormitorul mare, toate placate cu ceramică albastră de Delft, fuseseră extrase dintr-un castel din Utrecht şi vândute soţilor VanHoebeek pentru a se putea plăti datoriile unui prinţ la jocurile de noroc. Construcţia casei, cu şemineurile montate cu tot, a fost finalizată în 1922.

— Au avut şi ei parte de şapte ani buni, până-n ziua când au început bancherii să se arunce pe geam, a comentat Maeve, oferindu-le astfel predecesorilor noştri un loc în istorie.

În acea primă zi când a venit Andrea la noi acasă, am auzit pentru întâia oară povestindu-se cum a fost scoasă la vânzare proprietatea. Andrea l-a urmat pe tata în holul de la intrare şi se uita la peluza din faţa casei.

— E atât de multă sticlă aici! a zis Andrea, cântărind, parcă, din priviri dacă nu cumva se poate schimba ceva, dacă sticla n-ar putea fi înlocuită cu un zid adevărat. Nu te deranjează că ţi se uită lumea înăuntru?

Nu numai că puteai să vezi tot ce se întâmplă în Casa Olandeză, dar vedeai şi dincolo de ea, chiar prin ea. Casa era cu un nivel mai joasă în partea centrală, iar holul mare de la intrare ducea direct înspre observator, cum îi ziceam noi, care avea un perete numai cu ferestre ce dădeau în curtea din dos. De pe aleea de acces puteai să îţi laşi privirea să alunece pe treptele din faţă, pe terasă, înăuntru, pe uşile de la intrare, de la un capăt la altul al pardoselii de marmură de pe hol, dincolo de geamurile observatorului şi să zăreşti ramurile de liliac ce se unduiau neabătut, în voia lor, în grădina din spatele casei.

Tata s-a uitat în tavan, apoi de o parte şi de alta a uşii, de parcă abia atunci s-ar fi gândit la asta.

— Suntem totuşi destul de departe de stradă, a zis.

În acea după-amiază de mai, teii care împrejmuiau proprietatea ca un zid aveau frunzişul bogat. Peluza verde, povârnită, în care mă rostogoleam vara ca un căţeluş era largă şi cu iarba deasă.

— Bine, dar noaptea? continuă Andrea pe un ton îngrijorat. Mă întreb dacă nu s-ar putea pune nişte draperii.

Să pui draperii care să acopere priveliştea mi s-a părut nu doar ceva de neconceput, dar şi cea mai mare idioţenie pe care am auzit-o vreodată.

— Da’ dumneavoastră aţi tras cu ochiul vreodată noaptea la noi în casă? făcu Maeve.

— Să nu uităm cât de mult teren era pe aici pe vremea când a fost construită casa, a spus tata, tăindu-i vorba lui Maeve. Erau mai bine de două sute de acri. Proprietatea se întindea până în Melrose Park.

— Dar de ce or fi vândut-o?

Dintr-odată, Andrea îşi dădu seama că o asemenea casă ar fi fost mult mai bine pusă în valoare dacă nu ar mai fi existat şi altele în apropiere. Limita până la care puteai răzbi cu privirea ar fi trebuit să fie cu mult dincolo de povârnişul peluzei, dincolo de straturile de bujori şi de tufele de trandafiri. Potrivit planului iniţial, privirea trebuia să cutreiere peste o vale largă şi peste o colină până în pădure, aşa încât, dacă soţii VanHoebeek sau vreunul dintre oaspeţii lor s-ar fi uitat noaptea pe fereastra sălii de bal, singura lumină pe care ar fi văzut-o ar fi fost aceea a stelelor. Pe atunci nu erau străzi în jur, nu era nici o comunitate, dar acum atât strada, cât şi casa familiei Buchsbaum de vizavi erau perfect vizibile iarna, când erau copacii desfrunziţi.

— Pentru bani, a spus Maeve.

— Pentru bani, a repetat tata, dând din cap aprobator. Motivul nu era greu de înţeles. Chiar şi la cei opt ani ai mei am priceput.

— Dar au făcut o greşeală, a continuat Andrea. Avea gura strânsă pungă. Gândeşte-te cât de frumos trebuie să fi fost locul ăsta. Ar fi trebuit să-l trateze cu mai mult respect, după părerea mea. Casa e o operă de artă.

Atunci chiar că m-a pufnit râsul, pentru că din vorbele Andreei înţelegeam că VanHoebeekii ar fi trebuit să îi ceară ei părerea înainte să vândă terenul. Iritat, tata i-a spus lui Maeve să mă ducă sus, de parcă aş fi uitat drumul până acolo.

Ţigările gata răsucite, aliniate frumos în cutiile lor, erau un lux cuvenit celor bogaţi, la fel şi acrii de teren niciodată străbătuţi cu piciorul de proprietarii lor. Terenul din jurul casei a fost vândut bucată cu bucată. Declinul proprietăţii a fost o chestiune de evidenţă publică, o felie de istorie consemnată în actele de proprietate. Pentru plata datoriilor au fost vândute parcele de teren – zece acri, apoi cincizeci, apoi douăzeci şi opt. Elkins Park se apropia tot mai mult de uşa casei. În acest fel s-a descurcat familia VanHoebeek în timpul Marii Crize, dar mai apoi, în 1940, domnul VanHoebeek a murit de pneumonie. Unul dintre fiii familiei VanHoebeek s-a prăpădit la o vârstă fragedă, iar cei doi băieţi mai mari au pierit pe front. Doamna VanHoebeek s-a stins în 1945, când nu mai rămăsese nimic de vândut în afară de curtea laterală. Casa, împreună cu tot ce era în ea, a fost preluată de bancă – praful şi pulberea s-a ales.

Fluffy a rămas în casă prin bunăvoinţa Băncii de Economisire şi Creditare Pennsylvania şi a primit un mic stipendiu ca să administreze proprietatea. Părinţii lui Fluffy muriseră, sau poate îşi găsiseră alte slujbe. În orice caz, ea locuia singură deasupra garajului şi inspecta casa în fiecare zi ca să se asigure că nu e nici o spărtură în acoperiş prin care să curgă apa şi că ţevile din instalaţie nu s-au fisurat. Cu ajutorul unei maşini mecanice de tuns iarba a croit o potecă dreaptă de la garaj până la uşile de la intrare, lăsând iarba de pe restul peluzei să crească în voie. A cules fructele din pomii care rămăseseră netăiaţi în dosul casei şi a făcut sos de mere şi conserve de piersici pentru iarnă. Până să cumpere tata proprietatea în 1946, ratonii puseseră stăpânire pe sala de bal şi roseseră firele electrice. Fluffy intra în casă doar atunci când soarele era deasupra capului, la ora amiezii, când toate animalele nocturne dormeau duse, claie peste grămadă. Doar printr-un miracol nu au iscat un incendiu. Ratonii au fost în cele din urmă prinşi şi scoşi din casă, dar au lăsat în urma lor purici care au năpădit toate ungherele. Maeve spunea că cele mai vechi amintiri ale traiului ei în casa aceea erau despre cum se scărpina ea şi cum îi ungea Fluffy, una câte una, ciupiturile de purice cu vârful beţişorului de curăţat urechi, înmuiat în loţiune cu calamină. Părinţii mei o angajaseră pe Fluffy pe post de dădacă a soră-mii.

*

Maeve şi cu mine am parcat prima oară pe Strada VanHoebeek (care se pronunţă Van Hu-beic, nu Van Hou-bic, cum greşit îi spune lumea din Elkins Park) când m-am întors acasă de la Choate, în cea dintâi vacanţă de primăvară. Primăvară nu prea era cuvântul potrivit, pentru că în anul acela se aşternuse un strat de zăpadă gros de vreo treizeci de centimetri – o farsă de Întâi Aprilie care încheia apoteotic o iarnă cruntă. De primăvară adevărată aveau parte, din câte aflasem pe la mijlocul primului semestru petrecut la internat, băieţii pe care părinţii îi duceau în Insulele Bermude să se plimbe cu barca.

— Ce vrei să faci? am întrebat-o când a oprit în faţa locuinţei familiei Buchsbaum, vizavi de Casa Olandeză.

— Vreau să văd ceva.

Maeve s-a aplecat şi a apăsat bricheta maşinii.

— Nu-i nimic de văzut aici, i-am zis. Hai s-o luăm din loc.

Eram ursuz din cauza vremii şi pentru că socoteam că există o neconcordanţă între ce am şi ce merit, dar cu toate acestea îmi părea bine să mă aflu din nou în Elkins Park, în maşina soră-mii, Oldsmobile-ul albastru din copilăria noastră, dăruit de tata când şi-a cumpărat propriul ei apartament. Pentru că aveam doar cincisprezece ani şi eram necopt la minte, am crezut că senzaţia aceea de întoarcere acasă se datorează maşinii şi locului unde e parcată, în loc s-o pun cu totul pe seama prezenţei soră-mii şi să-i fiu recunoscător.

— Ce, te grăbeşti s-ajungi undeva?

A scuturat pachetul şi a scos o ţigară, apoi a pus mâna pe brichetă. Dacă nu erai pe fază să o prinzi, putea să sară din locaşul ei prea departe şi să ardă bancheta sau mocheta ori să-ţi ardă piciorul, în funcţie de locul unde ateriza.

— Mai vii pe-aici cu maşina când sunt eu plecat la şcoală?

Pac! A prins bricheta şi şi-a aprins ţigara.

— Nu.

— Da’ iată-ne aici! am zis.

Zăpada se cernea deasă şi pufoasă în vreme ce ultima geană de lumină a zilei se stingea în nori. În adâncul inimii, Maeve era un adevărat şofer de tir islandez, vremea rea nu o abătea din drum, dar eu abia coborâsem din tren şi eram obosit şi îmi era frig. Mă gândeam ce bine mi-ar prinde să-mi fac nişte sandviciuri calde cu brânză şi să mă cufund în cadă. N-am priceput niciodată de ce baia era în permanenţă obiectul ironiilor la Choate. Numai duşul era socotit demn de un bărbat.

Maeve a tras un fum adânc umplându-şi plămânii, a expirat, după care a oprit motorul.

— M-am gândit de mai multe ori să vin încoace, dar m-am hotărât să aştept până te întorci tu.

Apoi mi-a zâmbit şi a crăpat puţin geamul, doar cât să intre un val de aer arctic. Înainte să plec la internat, o tot bătusem la cap să se lase de fumat, dar după un timp am uitat să-i spun că m-am apucat şi eu. La Choate se practica fumatul ca alternativă la baia în cadă.

Am întins capul să mă uit pe alee.

— Se văd?

Maeve a privit pe geamul lateral de lângă scaunul şoferului.

— Nu ştiu de ce, dar mă tot gândesc cum a venit ea prima oară la noi acasă acum un milion de ani. Îţi mai aduci aminte?

Sigur că îmi aminteam. Cine putea să uite vizita Andreei?

— Şi cum a zis chestia aia, că nu ne pasă că se uită lumea la noi, pe geam, noaptea?

Abia a rostit cuvintele, că holul de la intrare a fost inundat de lumina caldă, aurie, a candelabrului. Apoi, în scurt timp s-a aprins lumina în capul scărilor, la etaj şi, după alte câteva clipe, în dormitorul cel mare de la etajul întâi. Atât de exact a coincis momentul când s-a făcut lumină în Casa Olandeză cu acela în care a terminat ea de rostit ultimele cuvintele, că aproape mi-a sărit inima din loc. Cu siguranţă, Maeve mai dăduse câte o raită şi fără mine să vadă casa. Ştia că Andrea obişnuieşte să aprindă lumina exact când începe să coboare soarele spre asfinţit. Dacă nu recunoştea, era doar pentru că soră-mea juca puţin teatru şi mai târziu, când am înţeles asta, am apreciat-o pentru eforturile pe care le făcea. Un show în toată regula!