„Povestea“ matrozului întors de pe Planeta Roz încântã copilãria, într-o primã treaptã de receptare, într-o hainã, aparent epicã (început, sfârºit, personaje), apropiatã de „istoriile“ dimoviene (spectacole, lecþii de istorie, balade). Un fir narativ preluat de postmoderniºti din perspectiva mirajului scenei, a spectacolului în care Circe ºi pãunul transcriu o viziune barocã, iregularã, un vertij lexical greu de pãtruns, ameninþãtor în strãlucirea sa carnavalescã.

Manierist, cãutãtor de firide, de cifre obscure, de combinaþii inextricabile, de tãrâmuri necuprinse, ªerban Foarþã sfideazã moduri de expunere, începe o „istorie“ sau o descriere, se simte atras de omonime ºi rime, înlocuieºte umila imitaþie cu fabuloasa fantezie.

Planeta Roz este universul care suportã rigorile ºi libertãþile unei ars combinatoria, unui traseu dominat de metamorfoze ºi trepte, precum în retortele alchimice. Este, într-un cuvânt, urma spiritului spre imago, spre textul care se construieºte atât vizual, cât ºi cerebral, prin corespondenþe între simþuri, „la o rotire secundarã“, cum spune Dimov în Dialectica vârstelor. De la Simpleroze spre Rimelãri, cunoaºtem farmecul holorimelor, al graþioaselor desene care prelungesc textul spre o pictopoezie galantã, ironicã, presãratã cu jocuri de cuvinte.

În acest spaþiu destinat transfigurãrii, tot ce palpitã „nu poate sã nu fie/film ºi fotografie“. Lumea este fotocopie, iar atelierele foto þin locul tarabelor. Continentul Roz stã sub semnul verbului a fotografi: „Într-astfel cã, pe-acolo, bunici, taþi, mame, fiu/mãnâncã, dorm, viseazã ºi sunt fotografii.“

Descrierea universului vizitat de matroz se realizeazã cu ajutorul unor praguri care duc spre imperiul cãrþii: „lumea ca o faþã de masã fãrã masã, - ce-aduce a prefaþã / a unei cãrþi nescrise, ori scrisã doar pe-o faþã a foilor volante“. Regãsim ºi Devenirea întru fotofiinþã, lucrare publicatã „de un maestru în scrieri sibiline“, dar ºi ironii postmoderne ºi trasee labirintice, cu insecte care se metamorfozeazã dupã legi biologice, sau alchimice, precum cuvintele care trec „din stadiu-n stadiu“, ca ºi imaginea din carte sau din oglindã. Un întreg proces combinatoriu prinde contur în teritoriul fotografiilor, al vocabulelor rare, al omonimelor ºi omofonetor. La umbra erudiþiei, a carnavalului babilonic revendicat de postmoderniºti, de la lirica trubadurilor famelici ºi vaganþi, fascinaþi de incantaþiile sunetelor, de revãrsãrile nostalgice ºi ludice se þese un drum pânã spre manierismul baroc, preþios ºi colorat ca un evantai de pãun sau ca azurul mallarméan: „Rezultã, din aceasta, cã-ntre-nceput ºi fine, / fiinþa nu existã, - cã ea, de fapt, devine, dar nu treptat ºi molcom, ci brusc, din stadiu-n stadiu, / precum, la noi, uraniul care fusese radiu; / cã-n orice caz, toþi inºii de pe Planeta Rozã / sunt obligaþi sã treacã printr-o metamorfozã, / tot astfel cum, pe Terra, un scarabeus sacer, / sau fluturele care se face vioi, chiar ager, / dupã ce-a fost omida de care þi-e cam scârbã / ºi-apoi, o biatã pupã, inertã ca o cârpã / în care-i greu sã bãnui un viitor apollo / parnasius sau o aglia tau“...

Iar aceste „fabule“ sau „poveºti“ istorisite din plãcerea de a cãlãtori prin alte lumi, de a savura minciuna spusã în copilãrie de un baron flecar dobândesc straturi adânci, devin metafore textuale în þesãtura cãrora citim, cum afirmã Eugen Simion, calea spre ingineria poemului. „Somnul de celuloid“, „cliºeul nemaidevelopat“, „geluri negeloase“, „imagini latente“, „oglinda“ sunt îmbinãri de cuvinte care traduc structuri poietice, radiografii ducând spre tãrâmul imaginii (al texturii generatoare de sens sau al unui spaþiu semnificant).

Drumul spre imagine, spre expresie este o îmbinare de aluzii livreºti ºi ironii, de jocuri de cuvinte specifice acelui teritoriu al gratuitãþii lexicale al cuvintelor care îºi spun „istoria“, autoreflectându-se, confruntându-se pe mãsura rãtãcirii în inextructibila pânzã a Þãrii Roz: „Se stinse becul roºu, se-aprinse becul alb, / ca, iarãºi, sã se-aprindã cel cu luminã roºie, / ca într-o paradaisã / sau ca într-o tomatã / (una automatã! (ºi mã spãlarã-n baia / de-argint, cã, vorba aia / nu mã slãbirã pânã n-am fost piele ºi os.“

Revolta velierului lui Rimbaud transpare, ironic, postmodern, în ipostaza fiinþei fotografiate, transfigurate: „eu care ancorasem, cândva, în Pago-Pago, / cerui azil politic ºi dreptul la imago: / îl obþinui pe baza hârtiei de matroz, / ºi o porni aiurea prin cadrul Þãrii Roz“.

Rãzboiul celor Douã Roze încheie acest periplu poetic ºi poietic în care suntem uimiþi de simbolul rozei, floarea alchimicã întâlnitã în sonetul lui Mallarmé, de umbre ºi lumini, de fotografia magicã anulând firele timpului, curgerea orelor ºi deschizând calea textului revelator. Corabia rimbaldianã ºi cea a matrozului întors de pe Planeta roz se regãsesc în traseul lor prin vârste moderne sau postmoderne. Cartea lui ªerban Foarþã seamãnã cu „o bãrcuþã de hârtie“ construitã: „Cum este orice carte, / Ce-o sã ajungã, nu se ºtie / Nicicând, cât de departe“.