Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     
 Articole
 Evenimente
 Premii

Apocalipsa după Marta

        de Bucur Demetrian

Teritoriul poetic al Martei Petreu este concentrat în volumul de debut, Aduceţi verbele, 1981, Cartea Românească, apărut în acelaşi an cu Blindajul final, de Angela Marinescu, o poetă a strigătului expresionist, a ecorşeului, a impudicelor destăinuiri filtrate bacovian într-un spaţiu metalizat, ascuns efluviilor sentimentale şi feminităţii nestăvilite. Totul există, in nuce, în acest debut cuprinzând, alături de Dimineaţa tinerelor doamne, 1983, cam toate temele şi motivele următoarelor apariţii editoriale care figurează în antologia alcătuită de Editura Polirom, Apocalipsa după Marta, poeme, 2011. De la primele texte, spre celelalte volume (Loc psihic, 1991, Poeme neruşinate, 1993, Cartea mâniei, 1997, Poeme noi din Apocalipsa după Marta, 1999, şi Falanga, 2001, Scara lui Iacob, 2006), se remarca un ton polemic, o răzvrătire permanentă a eului confruntat cu un alt mod de producere, cu destructurări imposibil de imaginat în recuzita lirismului feminin. Pe locul central se găseşte „jocul cu verbele“, o ipostază mai puţin obişnuită în panoplia stereotipă a unei biografii derizorii, asupra căreia şi-a pus pecetea „Numele – duios anacronism al poemului“. Cuvintele nu mai trădează vocea discretă, pudoarea confesiunii, o ipostază ingenuă şi tolerantă, în opoziţie cu autoritatea masculină, agresivă şi înţeleaptă: „Pe scaunul măririlor stăpâni sunt azi/ prietenii mei, Bărbaţii“. Şi iată cum frontierele dispar, iar „hârtia poartă amintirea înţelepciunii“, semn că o instanţă distinctă se presimte „sub această tunsoare nefeminină“. Se configurează, astfel, „o nouă poveste“, din perspectiva prefeţei care trasează coordonatele liricii Martei Petreu, raportate adesea la optzecismul triumfal, dar păstrându-şi aura individualităţii, a textului care poartă urma trupului, a biografismului generator de tensiuni într-un plan imaginar, al texistenţei care inaugurează o nouă realitate: „Noi intrăm în carte cu trufie/ şi spunem:// Un poem de dragoste/ e mai adevărat/ decât o noapte de dragoste.// Un poem al spaimei/ e mai cumplit decât spaima.// Un poem despre moarte/ e mai real decât moartea// Noi intrăm în carte/ şi spunem:/ verbele/ aduceţi verbele/ pentru Cina cea de Tain㓠(Aduceţi verbele).
Poemele sunt scurte, concentrate sintactic sau desfăşurându-se într-o revărsare de imagini purtând marca lucidităţii, a unei geometrii a verbului, a unui stigmat dureros: „Luciditatea ca un ţap în rut: excită atrage“ sau „luciditatea cianura dintr-o vişină crudă“. S-a remarcat manierismul acestui spaţiu cerebral, obţinut prin detalii plastice, prin linii rafinate, calculate ca o tăietură de bisturiu în ţesătura textului. Nu lipsesc urmele feminităţii: oglinda, ţigara, rujul, fardul). Dar ele sunt estompate de miresme tari („orice femeie miroase a foliculină şi var“), de detalii anatomice sau fiziologice („creierul meu – un chihlimbar locuit de lupi“), („în vecinătatea durerii frica are bot de lapte“), („somnul meu abureşte ca o cârpă“). Textul este urma trupului care moare în fiecare zi („Moare în Marta zi de zi o femeie“) şi a spiritului, labirint prin care se cern spaima, amintirea, voluptatea. Cuvintele  şi sentimentele trec dincolo, transfigurate într-un  joc al spiritului, al intimităţii „neruşinate“, al teritoriului visceral străbătând  praguri cerebrale: „ajunge la tine produsul secund/ căldura glontelui trecut printr-o portocal㓠(Tye despre singurătate).
Scrisul Martei Petreu este lipsit de tandreţe. Este o permanentă disecţie, o sală de reanimare cu pereţi reci şi multă indiferenţă, cu tăieturi sfâşietoare, cu detalii trecute prin lumina reflectorului şi reţinute în clarobscuritatea lor expresivă. Nu lipsesc artele poetice, amprente ale lucidităţii postmoderniste, ale facerii poemului sau ale destructurării bacoviene („În acest spaţiu imaginaţia se descompune ca o zidărie“). Sunt foarte multe elemente figurând o inginerie a textului, dar şi o instanţă care dă sentinţe, recapitulează, se adresează unui destinatar imaginar, fixează prin pauze sau paranteze, esenţializează, alungă tandre vocabule: „Cum să scriu poeme tandre, mă întreb,/ cum să scriu?/ În căderile nopţii vorba mea tencuieşte bărbaţii/ amintirea-i un intrus în propria carne./ Margini noi se inventează în lume./ Străjuit de ridul memoriei/ cum să scriu, mă întreb, cum să scriu?// Ieri prin gând mai treceau/ miei sălbatici“ (Căderile nopţii).
Chiar poemele de dragoste sau confesiunile nu au transparenţa şi misterul ascendenţei, dimpotrivă, sunt „noduroase schiloade“. Inutil „avortate“ pe pagină. Se conturează maladii ale trupului, disperări, frustrări, „proiecte ratate“, aşteptări, o călătorie prin infernul fiecărei zile. Sunt prezente fragmente biografice, autoportrete, descrieri ale autorului lipsite de aura magnificării, ci privite printr-o prismă derizorie, sfâşiată de contradicţii, de reprimări exasperante, de degradări umilitoare: „Până vorbim despre o fericire din ceruri/ durerile îşi fac din mine un scutec:/ mă degradeaz㓠(Descrierea autorului).
Sub semnul degradării stau iluziile, clipele de singurătate, blindajul raţiunii, al silogismelor, al certitudinii. Nimic nu se sustrage barierelor rigide, tiparelor care multiplică la nesfârşit, reprimând ieşirea din rând. Existenţa este dominată de „ritualuri perfecte“: „Suntem docţi suntem docili suntem solemni/ transpirăm reglementar/ facem dragoste rar şi în grabă/ purtăm veşnic parte din trup/ cenzorul/ piatra noastră de moar㓠(Conversaţii de iarnă).
Spaţiul poetic al Martei Petreu este dominat de bandaje şi cheaguri, de cicatrice şi scutece, de trepanaţii şi anestezii, de un adevărat câmp de luptă sau de o uriaşă sală de operaţie în care textul se concentrează asupra „terapiei frigului“, asupra uterului, danturii, epidermei, creierului, fălcilor. Existenţa seamănă cu un coşmar, de la naştere spre moarte: „Stau în coşmar ca-n mama. O. Înăuntru e colorat şi jilav/ pe scară urcă câinii schelălăind subţire“ (Arta visării). Iubirea, înţelepciunea, ipostazele poetului, treptele spre cer, teritoriul psalmilor, cuvintele şi sentimentele, spiritul şi trupul stau sub ţesătura subţire a desfacerii, a căderii: „Stelele. Luna. Nepăsare// Nepăsătoare leneşă bate şi inima/ Clopotul lumii bate şi el a plecare“ (Ceremonia de plecare).
Poezia Martei Petreu este mereu vie, dincolo de retorica optzecistă. Straturile textelor sale sunt mai adânci, dincolo de timp, iar forţa imaginarului său poetic se oglindeşte în structuri lirice ale generaţiilor viitoare.
© 2007 Revista Ramuri