Un portret al criticului şi profesorului Eugen Negrici nu este la îndemâna oricui. Nu-l prind pe acest cărturar evocările sadoveniene, anecdotele ieftine, deşi zona diurnă a personalităţii sale nu respinge ironia, vocabula biciuitoare, zâmbetul amar din colţul gurii, semn al privitorului atent, al detaşării livreşti sau al vanităţilor contemplate într-un timp ferit de elanuri, împânzit de fiinţe aptere, de activişti reciclaţi, ticăloşiţi, delatori, invocând moralitatea comunistă şi prestigiul dobândit în şedinţele de partid. Şi unde puteai întâlni floarea academică agresivă, bântuită de complexe, gata oricând să facă plecăciuni? În Craiova, intrigile prind să molipsească spiritele, să intre în cele mai ascunse cotloane, să creeze straturi succesive de ostilitate. Pe coloanele universitare distingeam, acum patruzeci de ani, prezenţa celor doi intelectuali autentici, descinşi să salveze universul obtuz al spiritului craiovean, ajutându-l „să supravieţuiască în aerul toxic al unei istorii nenorocite“: Eugen Negrici şi Dorin Teodorescu. Dacă Eugen Negrici a reuşit, plecând la Bucureşti, să părăsească aceste ţinuturi peste care pluteşte, mai mult decât în altă parte, umbra lui Caragiale, râsul-plânsul şi zeflemeaua balcanică, arivismul şi nepotismul, cenuşiul vestimentar şi parada sforăitoare, Dorin Teodorescu s-a stins, după o suferinţă nemeritată, uitat de distinşii colegi din spaţiul academic.

Eugen Negrici nu seamănă cu cei din jurul său. Nici lăuntric, nici prin comportament. Sfidează corul, angajarea, canonul, cere cuvintelor să ocolească orice formă înţepenită, să străbată dincolo, spre cititor. Cursurile sale mult aşteptate nu erau reproduceri mecanice ieşite din gura zeloşilor colportori, ci texte inteligente, vădind familiarizarea cu limbaje critice, cu studii semiotice. Cu ieşiri din realitatea imediată şi recitire a cronicarilor dintr-o altă perspectivă sau a lui Antim Ivireanul, căruia îi pune în evidenţă tendinţa abaterii de la precepte bisericeşti printr-un efort de prelucrare a materiei lexicale în funcţie de un destinatar. Se conturează proiectul figurii spiritului creator, sintagmă ce încheie un traseu poetic şi poietic, de la Valéry, trecând prin Lotman şi Maria Corti, şi nuanţează deschiderea criticului spre textele vechi, „o lume de minuni adormite“ descinsă din „expresivitatea involuntară“, formulă care, alături de „imanenţa literaturii“, anunţă drama limbajului, un spaţiu al permanentei „convertiri expresive“. Acest traseu individualizează demersul critic al lui Eugen Negrici în direcţia refacerii raportului producător-receptor. În comunism, într-o Craiovă prăfuită, criticul, simţind primejdia limbajului de lemn, elanul creator reprimat cu vigilenţă, înăsprit din an în an, oferă o carte de recitire a textelor revigorate de năzuinţa formativă. Criticul nu a uitat Prima lecţie a cursului de Poetică a lui Valéry, efectele pe care le au asupra artistului reacţiile exterioare, prezenţa ipocritului cititor. Figura spiritului creator reprezintă, alături de Expresivitatea involuntară, punctul de convergenţă a literaturii vechi şi moderne, proiecţie în trecut a interogaţiilor prezentului. Vraja literaturii vechi, întreţinută din contemporaneitate, se va menţine până la repunerea în discuţie a unui proces de dezvrăjire, de ieşire din scena complexelor şi refacerea deziluzionată a unei privelişti, adesea, dezolante.

Introducere în poezia contemporană şi Sistematica poeziei dezvăluie propensiunea spre operaţia de clasificare previzibilă în volumele anterioare, dar motivată acum în direcţia reliefării unor „modele de producere“. Demersul lui Eugen Negrici reduce libertatea actului creator, fiindcă, în raportul eului cu existentul, intenţia formativă se supune prelucrării, transfigurării, substituirii. Acest „joc complex de raporturi“ risipeşte iluzia redescoperirii ţinutului inocenţei şi aduce lumea plăsmuirii în sfera inciziei anatomice. Chiar dacă asistăm la o dureroasă operaţie, la o radiografie deconcertată a universului poetic, demonstraţia criticului este cuceritoare, mereu îndreptată spre himera literaturii, spre inefabilul unei trăiri spirituale.

La Craiova, Eugen Negrici a scris partea cea mai profundă a operei sale. Dincolo de tribulaţiile cotidiene, la Craiova se află portretul criticului la tinereţe, elanuri livreşti şi existenţiale, pasiuni şi nostalgii, rătăciri cinegetice, un profil aristocratic privit în oglindă cu rafinament şi ironic, cu orgoliu şi luciditate.

A urmat o altă perioadă după ieşirea din comunism, începută cu Poezia medievală în limba română şi cu o culegere de texte aparţinând celor patru decenii de agitaţie şi propagandă şi culminând cu Literatura română sub comunism. Previzibilă prin demersul taxinomic din Poezia unei religii politice, Literatura română sub comunism a reprezentat o apariţie-eveniment a lui Eugen Negrici, fiind o recitire a literaturii române dintr-un spaţiu al închiderii totalitare, în care figura spiritului creator traversează un regim opresiv, cu strategii menite să prelungească minciuna ideologică şi să susţină o catedrală şubredă. Tonul criticului este polemic, adesea biciuitor, fiindcă acum, scena literaturii române începe să-şi destrame iluziile şi să arate un alt chip, puţin deconcertant, justificat în volumul Iluziile literaturii române, pregătit să înfrunte prejudecăţi, convenţii axiologice. Se risipesc mituri, se reface trecutul într-un spirit mai puţin călinescian, glorios şi irelevant, cu „amnezii şi exaltări păguboase“.

Cel care a aşezat nimbul magnificării pe feţele hieratice ale sfinţilor din bisericuţele de lemn recunoaşte vraja risipită ca o pulbere fină de pe ochii fascinaţi până la orbire.

Perioada craioveană şi cea bucureşteană se completează şi întregesc imaginea lui Eugen Negrici aflat la o vârstă distinctă. Cititorii şi studenţii săi l-au urmat. În interogaţiile sale ferite de ostentaţie, de şabloane pedagogice. I-au fost străine acele ştiinţe care făceau mult zgomot pentru nimic. I-a învăţat pe studenţi să citească, dincolo de epocă, să preţuiască valorile. Ne-a învăţat să nu îngăduim impostura, gloria comodă, morga academică. Să avem încredere în texte, în noi înşine. Să facem cu plăcere şi cu spirit critic lucruri serioase, cu un zâmbet în colţul gurii, cu o inocentă muşcătură îndreptată spre suficienţa găunoasă, spre aplecarea ipocrită. Nici planurile craiovene urzite de colegi, nici clevetiri unsuroase, nici sunetele de slavă urmate de gesturi agresive, demne de urbea aceasta înzestrată cu arta sfârtecării, nu au reuşit să uniformizeze, să reducă un traseu glorios, incomod. Plecarea la Bucureşti era previzibilă. Figura spiritului creator se regăseşte pe drumul vizibilităţii, al normalităţii. Vârsta rotundă a criticului şi profesorului Eugen Negrici este semnul vitalităţii nealterate, al orizonturilor fertile alimentându-i căutările. Este vârsta seninătăţii dobândite în spaţiu şi timp, printre texte şi printre cititori, printre toţi care au preţuit şi preţuiesc dăruirea şi vocaţia.