Este greu să te reinventezi de la o anumită vârstă, mai ales atunci când ai deja în spate o viaţă profesională cunoscută şi recunoscută, când ai reuşit să îţi faci o imagine publică într-un domeniu de maximă vizibilitate cum este actoria. Şi cu toate acestea, iată, se poate. Este cazul lui Ştefan Sileanu, al cărui nume, chip şi voce sunt inexorabil lipite de teatrul şi filmul românesc. De aproape un sfert de secol, actorul Ştefan Sileanu a început o nouă viaţă artistică: pictura. Aplecarea sa spre artă are însă un pedigree consistent, nefiind vorba doar de o pasiune bruscă la anii maturităţii. Încă din adolescenţă, artistul a avut revelaţia acestei chemări spre pictură în urma întâlnirii sale, în acea perioadă, cu pictorii Florin Niculiu, Afane Teodoreau şi Paul Gherasim. Cei trei, tineri absolvenţi ai Institutului de Arte, îşi găsiseră de pictat o biserică pe valea Buzăului, în satul unde adolescentul Sileanu îşi petrecea vacanţa la un unchi. Impulsionat de aceştia şi cu ajutorul profesorilor Alexandru Moscu şi, ulterior, a lui Gheorghe Baba, tânărul urmează Liceul de arte „N. Tonitza” şi, apoi, studiază doi ani la Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu“. Deşi în aparenţă nimic nu se schimbase în pasiunea sa pentru artă, abandonează brusc studiile de pictură pentru a se dedica actoriei, unde reuşeşte să atingă excelenţa într-un parcurs de peste trei decenii. Pasiunea pentru pictură o recapătă abia după încheierea carierei artistice, practicând-o cu profesionalismu-i recunoscut, încă de la începutul anilor 90, perioadă în care a deschis mai multe expoziţii personale.

Descendent tardiv al filierei impresioniste, universul artistic a lui Şt. Sileanu se concretizează dominant în zona peisajului. Actuala sa expoziţie de la Galeria „Artex” din Râmnicu Vâlcea cuprinde o serie de 30 de picturi lucrate în perioada ultimilor doi ani. Întâlnim aici substanţiale notaţii peisagistice din locurile unde artistul îşi petrece o bună parte a existenţei: Comuna Periş, lângă Bucureşti, Sf. Gheorghe în Deltă, dar şi din Paris, pe care l-a vizitat de mai multe ori. Sunt notaţii în care spontaneitatea privirii este subtil filtrată de o fină memorie a locurilor care i-au impresionat retina. Iar ca o marcă, specifică autorului, trebuie subliniată importanţa pe care pictorul o conferă, în economia suprafeţei picturale, cerului. Dintr-o suprafaţă picturală comună, Ştefan Sileanu face un personaj principal care, cel mai adesea, oferă cheia de receptare a lucrării.

Ceea ce îi caracterizează universul este o formulă narativă de esenţă lirică, unde prin intermediul unei picturi axate pe transparenţa tonurilor de gri, adesea până la evanescenţă, sunt exprimate o multitudine de stări ale creatorului, tema peisajului oferindu-i suportul ideal pentru a-şi surprinde propriile sale trăiri, un mixt cu dozaje diferite de la o lucrare la alta, de seninătate, dar şi de mister.

Manevrându-şi dezinvolt maniera de descendenţă post-impresionistă, artistul îşi extrage motivele fără teama de a le epuiza. Ele fac obiectul unor combustii artistice construite pe un suport expresiv de notaţii ale unor stări afective cu o modulaţie lipsită de intensităţi dramatice, doar cu unele accente expresioniste. Caracterul dominant al întregii sale creaţii este structurat într-un echilibru care generează impresia de atemporalitate. Imaginile trăiesc în lumina şi din seva experienţelor post-impresioniste, cu tot ce datorează numeroaselor regândiri şi chiar schimbări de normă – în varii formule ce continuă, de atâta timp să rămână la fel de ofertante pentru artişti, ca şi acum mai bine de un secol.

În ceea ce priveşte arta lui Ştefan Sileanu nu se pune, evident, problema de a invoca o reformulare a spiritului sau finalităţii acestui gen în pictură, în măsura în care mai poate fi vorba, astăzi, despre un asemenea demers. În schimb, ne aflăm în prezenţa unei dorinţe sincere şi argumentate cu vocaţie, de a porni, pe cont propriu, la descoperirea acelui ceva specific artei peisagistice, în care să fie regăsită tocmai dimensiunea datorită căreia un artist îşi poate aduce spiritul în acord cu exigenţele specifice acestui gen al picturii. Discursul de factură epică a lucrărilor, inerent genului abordat, este însoţit de o doză de subiectivism inoculat mai curând involuntar decât conştient, care personalizează imaginea, îi dă consistenţa unei atmosfere, în raport cu starea sufletească sub dominanţa căreia a fost construită lucrarea.

În acest fel, dincolo de unele accente sentimentale, pictura lui Ştefan Sileanu reflectă imaginea unei arte de factură moderat-sintetică, al cărei nivel afectiv, bine stăpânit, generează premizele de a putea contura traseul unei evoluţii cu o tot mai accentuată cotă de personalitate. Optimismul discret pe care îl degajă imaginile sale transmite convingerea că frumuseţea şi armonia nu sunt noţiuni abstracte, ci realităţi care ne însoţesc existenţa.