Dacă în studierea avangardei româneşti, de până în cel de-al Doilea Război Mondial, cercetarea a fost mai activă şi lucrurile sunt oarecum lămurite, opţiunile de genul „centru sau periferie” neschimbând în mod esenţial privirea de tip istoric asupra fenomenului, în privinţa grupului de tineri suprarealişti, care s-au manifestat public în intervalul scurt dintre terminarea războiului şi până la abdicarea Regelui Mihai I, respectiv 1945-1947, cred că, deşi au trecut 75 de ani, ne aflăm abia la început de drum. De aceea, abordarea mişcării suprarealiste în ansamblul său necesită o privire mai aplicată şi, poate, o altă aşezare. Clarificarea acestui moment şi a profilului unora dintre actanţi s-a întreprins destul de puţin atât la noi, cât şi pe plan internaţional.

Marginalizaţi de vechii lor prieteni, divizaţi chiar şi între ei, cei cinci componenţi ai grupării suprarealiste: Gherasim Luca, Dolfi Trost, Paul Păun, Gellu Naum şi Virgil Teodorescu vor fi cei care, în pofida unei realităţi ostile, atât în perioada premergătoare, în timpul războiului, dar mai ales în cei câţiva ani de după ocupaţia sovietică, vor reprezenta una dintre cele mai performante formule de existenţă artistică de la noi. Gruparea se conturează după revenirea în ţară, din 1939, a lui Gherasim Luca şi Gellu Naum. Plecaţi cu un an înainte la studii la Paris, ei luaseră contact prin intermediul lui Victor Brauner cu suprarealiştii francezi, Gellu Naum reuşind chiar să publice un material în Minotaure, revista condusă de André Breton. La Bucureşti, grupul este nevoit să activeze în clandestinitate din cauza climatului neprielnic ce domina epoca. Manifestările lor se rezumau la o serie de întâlniri cu caracter privat. Abia după război, în 1945, gruparea se va putea manifesta public prin lansarea unui număr de volume, peste 30, scrise în timpul conflagraiei.

Pentru a-şi optimiza mesajul, atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional, Gherasim Luca şi Dolfi Trost, urmaţi de Paul Păun îşi argumentează vizual textele scrise în franceză cu o serie de formule vizuale, destul de rar întâlnite în epocă. Pe lângă volumele individuale sau colective, pe care cei cinci le vor produce în acest scurt interval (1945-1947), ei vor iniţia şi trei manifestări expoziţionale, despre care se ştiu destul de puţine lucruri. Acesta e motivul pentru care am considerat necesară o cercetare a presei româneşti din epocă, iar rezultatul este o mai bună cunoaştere a celor trei proiecte, dar şi o reflexie a felului cum au fost ele receptate în acea perioadă. Mă refer, pe de o parte, la expoziţia Gherasim Luca şi Trost care s-a numit Présentation de graphies colorées, de cubomanies et d’objets şi a avut loc la sala din Strada Brezoianu, nr.19, în perioada 7-28 ianuarie 1945, urmată, în luna februarie, de expoziţia de desene a lui Paul Păun şi de manifestarea Infra-Noir. Préliminaires ŕ une intervention sur-thaumaturgique dans la conquete du désirable, care a fost deschisă la Galeria Căminul Artei, în toamna lui 1946, iniţiată de cei trei care însă au primit acceptul lui Gellu Naum şi Virgil Teodorescu de a fi incluşi. Am reuşit să găsesc suficiente mărturii în presă pentru a contura profilul acestor manifestări, din perspectiva receptării în epocă. Mă voi rezuma acum doar la o simplă enumerare a scriitorilor mai cunoscuţi care au considerat necesar să se pronunţe asupra acestui subiect. Cu privire la expoziţiile Luca, Trost şi cea a lui Paul Păun din 1945, precum şi a volumelor pe care grupul Suprarealist le-a publicat, am identificat cronici semnate de: Geo Dumitrescu (ziarul Victoria), Virgil Ierunca (ziarul Victoria), Ana Ludo (ziarul Răspântia), Ion Frunzetti (ziarul Victoria), Tudor George (ziarul Victoria), Petru Comarnescu (Revista Fundaţiilor Regale), Corin Eugeniu Grosu (Revista Fundaţiilor Regale). Iar în anul 1946, ultimul an în care grupul „S” a putut să se manifeste neîncorsetat de presiunile factorului politic, au scris: Petre Dumitriu (ziarul Victoria), George Oprescu (ziarul Universul), Ion Caraion (Revista Fundaţiilor Regale), Dyspre Paleolog (revista Lumină şi culoare. Revistă trimestrială de artă plastică), Nina Cassian (Studentul Român), Miron Radu Paraschivescu (Revista literară), Ovid S. Crohmălniceanu (Revista literară), Ştefan Baciu (în volumul Franctiror cu termen redus şi în recent apărutul volum, la editura MLR, Paul Păun, Scrieri). Majoritatea acestor texte consemnează, în general defavorabil, propunerile vizual-literare ale grupării „S”, exceptându-i pe George Oprescu, Ion Frunzetti care, la rândul lor, vădesc o deschidere limitată asupra acestor forme de manifestare, ceilalţi, chiar şi atunci când vor să aibă un ton pozitiv, vădesc o neînţelegere a fenomenului.

Trebuie subliniat şi faptul că toate aceste evenimente s-au petrecut într-o perioadă tulbure, puţin prielnică receptării culturale când, o serie de intelectuali, presaţi de viaţă, oportunişti sau din convingere, se aliniau noii direcţii instaurate de bolşevici în tot Estul Europei. Inchiziţia comunistă începuse în forţă şi vor trece mai bine de patruzeci de ani până când va fi oprită sau… poate nu.

Atât foto-montajele denumite „Cubomanii”, obiectele lui Gherasim Luca, „fumajele” lui Virgil Teodorescu, „lovajele”, „stilimanciile” lui Trost precum şi grafica lui Paul Păun identifică forme de vizualitate care, dinamitând în mod deliberat tiparele artistice consacrate, se coagulează, împreună cu celelalte descoperiri de natură poetică şi teoretică ale grupului, în instrument de critică şi reflecţie socială. Prin cele două manifestări Présentation de graphies colorées, de cubomanies et d’objets (1945) şi L’Infra-Noir (1946), ei au ajuns, din punct de vedere teoretic, în orizontul a ceea ce se va numi mai târziu deconstrucţie. Natura şi expresia psihică a conştiinţei, materializată atunci, pentru suprarealişti, în psihanaliza lui Freud, erau lucruri depăşite din perspectiva revoluţiei permanente pe care o propusese iniţial Breton. Conceptul fundamental al „efortului comun” de reconectare la starea de revoluţie permanentă şi non-oedipianismul apar ca răspuns la necesitatea de depăşire a anxietăţii şi reprimării care subminează fiinţa umană. În concepţia celor cinci semnatari ai manifestului, discursul artistic funcţionează ca o formă de eliberare a individului de constrângerile naturale ale evoluţionismului darwinian.

Conexiunile spontane create între simboluri şi obiecte au constituit un asamblaj colectiv de „imaginii” ale artei acelui timp, care, în parte, supravieţuiesc şi în timpul nostru. Resemantizarea pe care o propun, atât la nivel teoretic, cât şi la nivel aplicativ, aceste evenimente, indexate acum doar la nivel bibliografic, transgresează tiparul bretonian, conectându-se la sensibilitatea actuală a individului, ceea ce dă o dimensiune nouă acestor manifestări zonale.

Mi-am propus, în mod deliberat limitativ, să prezint o perspectivă focalizată asupra unui fenomen aparent marginal al pieţei culturale româneşti din perioada imediat postbelică. O bună cunoaştere a epigenezei contextului atât de frământat, indiferent de contradicţiile, de relaţiile de putere, de poziţiile instituţionale sau de consacrarea acestora, mi-au întărit convingerea că manifestările „noului val” trebuie receptate, măcar acum, la mai bine de şapte decenii, ca evenimente artistice de importanţă internaţională aşa cum arareori putem găsi în parcursul nostru cultural.