Într-adevãr, de o simplitate cuceritoare, derulatã lucid, cu dorinþa nemãrturisitã de a reface nu atât MUZICA vieþii cât mai ales proza vorbirii cotidiene – cum îi asimila Gheorghe Tomozei mesajul poeziei, în cuvântul sãu de fin receptor de texte alese, la cartea ei de debut – poezia Ioanei Sandu e mai mult decât o fãgãduinþã.

Cu siguranþã, din vremuri, pãstrând cu veneraþie acest scurt text al poetului dispãrut, autoarea noastrã îl reproduce cu bucurie sub portretul de pe copertã.

Într-adevãr, „razele unui lirism amintind bune lecturi din poeþi «vechi» strãbat compuneri ce-ºi propun sã transcrie senzaþii, sã se rosteascã edictul asupra unor idei de copleºitoare rezonanþã filozoficã ºi sfârºind prin a fi poezii de DRAGOSTE“.

ªi mai spunea Tomozei atunci, nu demult, cã „a saluta apariþia unui nou poet e un privilegiu. Mi-l asum...“ ªi mi-l asum la rândul meu cu frenezia bunã a descoperitorului secund dupã un numãr de ani, a unei înzestrãri lirice, a unei cuminþenii ºi credinþe de fond ale sufletului însetat de revelaþii întru mãrturisire ºi frumuseþe. Între nobleþe ºi tandreþe se aflã toate cuvintele poeziei Ioanei Sandu.

Capacitatea rarã a autoarei de a-ºi trãi extazul de dupã atingerea limitei, depãºind suferinþa ºi teama prin supunere ºi bunãcredinþã. Capacitatea ºi curajul, în continuare, de a ºi-l povesti sieºi iar ºi iar uimitã, seninã.

Cei care au trãit un rãstimp în îmbrãþiºare cu moartea nu se mai tem de nimic, Dumnezeu hotãrând prin miracol sã le mai lase timp concret, inspirându-le gândul bun ºi puterea de a-i salva în rãstimp ºi pe alþii. Nu numai prin îngerii Sãi Dumnezeu sãvârºeºte minuni, ci ºi prin oameni de o seninãtate aparte.

„Privindu-mã atât de seninã / sunt gata sã primesc valul de armonie / de cer risipitor, / de zei zburãtori, // sunt gata sã pãtrund liturgic într-o prefacere / în supuºenie / cu închinãciune ºi smirnã / în memoria sãrbãtorilor / surâzând reginelor nopþii / cum n-am mai surâs, // sunt gata sã stau ºi mai mult / decât îmi este mãsura / pe prispa nemãturatã / cu începutul acesta de jertfe în linie dreaptã, / sã fiu sigur cã partea / se rânduieºte devreme / transparentã / ca un cerc sidefiu“...

O generozitate gravã ºi o blândeþe în adâncul sufletului ei inspirat. O generozitate transmisibilã, seninã la indiferenþa noastrã, seninã sporind în ambianþa milei de aproapele. Cu adevãrat, aceºti oameni-îngereºti sunt demni de harul primit. Ei îºi înþeleg rãgazul ºi prefacerea ca pe un alt început, cel adevãrat. Ei localizeazã corect punctul de sprijin, clipa de liniºte, discreþia lor conºtientizând acut misiunea ce li s-a încredinþat. La urmã detot, dacã vreun capãt existã ºi are vreun rost în liniºtea lor, aceºti oameni-îngereºti îºi aºeazã aripile pe piept, îºi sprijinã de stern povestea ºi pleacã astfel în luminã. O dublã poveste de fapt, cea de dinainte de extaz ºi cea de dupã iluminare. O dublã poveste, ca o pereche de mâini oglindindu-se una într-alta ºi adormind întru fertila lor aºteptare, a învierii promise...

Extazul senin al poetei, cu argumentele lui de lirism, ºi nu lupta haoticã o salveazã de la pierdere ºi o înscrie în miracol. Extazul, prin poezie cãpãtat, e calea spre sine, una cu calea spre cer. Pentru fiecare trãire, amânare, mulþumindu-I. Frumuseþe ºi armonie, toate petrecându-se în suflet, pe suprafaþa culmilor lui ºi în adâncul vãilor lui. Poezia este locul, este punctul de sprijin gãsit ºi pãstrat de puþini, dar ºi hrana curatã, dar ºi roua din priveliºti, dar ºi rãbdarea de a ne îngândura ºi rãbda. Cu neputinþã altfel de arãtat toate acestea la un loc. Poezia o face în deplinã libertate ºi iubire, dupã exemplul Celui ce pe toate le face...

Poeþii adevãraþi sunt plini de muzici eterne ºi de culori, de ritmuri în care se îneacã zi ºi noapte fãrã istov. În sãrãcia lor rãmân armonios îmbrãcaþi când îºi mãrturisesc greºelile, printre care ºi aceea cã n-au tãcut destul înainte sã vorbeascã, ori n-au vorbit destul în deºert, sau n-au apãrat cu propriul lor timp, cu vocea lor tainicã minunile numai lor hãrãzite. M-am mirat de fericirea lor în rãstignirile cu care semenii le-au amãrât buzele, ºi cuvintele lor s-au îmbibat de un sânge amar. M-am mirat, cum ei nu fac nici un rãu, de înverºunarea cu care sunt minimalizaþi. Pentru darul lor sunt pismuiþi, lumea rece intuind exact nemurirea ce li se rezervã, dupã toate ºi toate câte le îndurã cu seninãtate...

Sã citim cu toatã rãbdarea aceastã carte nespus de frumoasã. Sã admirãm acest autoportret simplu al unei poete vii în înþelepciunea cã Dumnezeu încã ne iubeºte pe toþi ºi ne aºteaptã sã vrem sã-l vedem. Dacã citind nu vom înþelege în mesajul poetei mesajul divin, sã aflãm mãcar cã pentru fiecare existã un cerc de liniºte, „un cuib de veghe, un timp de cãinþã vindecãtor“, în care se oficiazã neîncetat o rugãciune simplã pentru sufletele astupate, pentru fântânile otrãvite de setea sãratã a unui iad elastic ºi dintotdeauna plin...

Þi se spune: „Sã aºtepþi o margine a vremii / cu plãmãdiri de ritmuri ordonate / când totul este gata / s-aplaude liniºtea, / sã auzi hârjoana copiilor / mãturând nisipul cu picioarele goale, / sã nu ºtii cã poate începe o zi / în culori de alb ºi liliachiu, / cã pãtimaºã poate fi aºteptarea / ºi desãvârºirea rotundului de cuvânt, / sã ghemuieºti pumnul împãcãrilor / în valurile mãrii agitate, / în visul de dimineaþã / abia rãsãrit“...

Cu puiul de mierlã între sâni, în bãtaia înaltã a brizei, autoarea triumfã ca un copil. Triumfã prin textele sale inspirate de suferinþã ºi teamã, încât ai crede cã poezia ei ar fi meritul morþii din preajmã. Triumfã cãtre o luminã tãmãduitoare unind lãuntrul fragil cu tot cerul. Trupul dat nouã spre încercare, devine un vas azuriu plãmãdit de Fãcãtorul a toate:

„Bucuria mea s-a întins / pânã aproape de Soare, / în vârful înalt al castanului lãstãrit, / frunzele mari, rãsfirate / m-au privit ca pentru întâia oarã / cu ºederea din Rai / mirosind a busuioc risipit, / s-au desfãcut în fâºii de luminã / când m-am scuturat ca ºi mânzul / în pajiºtea verii / ºi am vorbit cu cei din jurul meu / cu alte cuvinte. // Bucuria îmi strânge genunchii / în nuanþe de vise, / îmi pune între sâni puiul de mierlã / ºi mã aºeazã în zborul lin pe pãmânt, / azvârle vocile vrãjite / în bãtaia înaltã a brizei, / prinde sufletul pe trandafirul alb / rupând obiceiul plecãrii, / iubind aventura / ce se aratã tuturor / cu o frunzã lipitã pe frunte“...

Sã citim-recitim cu iubire, cu reamintire de sine, aceastã carte-suflet împodobit. Sã îndurãm aceastã oglindã seninã pentru a ne întrezãri un posibil autoportret, o posibilã, miraculoasã mântuire:

„Cântecul lãcrimeazã acum / pânã la femeia cu braþele pline de sânziene ºi fluturi“... El-cartea-cuvânt acoperã ziua cât viaþa, întregind o imagine caldã în asfinþitul cu nori risipiþi...