Critic, istoric şi teoretician literar cunoscut pentru independenţa ideilor şi originalitatea poziţiilor sale, pentru relaxarea cu care depăşeşte prejudecăţile, Eugen Negrici relevă o certă vocaţie constructivă în teritoriul culturii naţionale. A readus la viaţă o epocă ingrată a literaturii româneşti – epoca medievală, conceptul de expresivitate involuntară poartă pentru totdeauna amprenta numelui său, a inventat sistematica poeziei noastre şi a citit altfel literatura „roşie”, demontând simulacrul ceremonialului sacralizant din anii totalitarismului. Cărţile sale, de la Antim.Logos şi personalitate până la Iluziile literaturii române, într-un sens ireductibil şi organic, îşi datorează amplitudinea acelui special cult pentru marcajul teoretic hrănit la izvoare neîndoielnice. Curajul impresiei directe şi al numirii fără menajamente se susţine pe o solidă fundamentare conceptuală. Definitorie în acest sens ne apare studiul întreprins în Poezia medievală în limba română, carte în care poeticianul Eugen Negrici articulează „metoda vocaţiilor”, posibilitate de cercetare a tuturor formelor de creaţie ale spiritului într-un areal cu „evoluţie atipică”. Pentru cultura română evmezică, în legătură cu care se menţine confuzia deloc inocentă între expresiv şi artistic, pregnanţa fenomenelor de defazare, dar şi de recuperare şi compensare, viziunea propusă, întemeiată pe un concept antropologic, se va dovedi nu numai adecvată, ci şi extrem de fertilă în planul interpretărilor ce aruncă reflexe înviorătoare asupra unor texte eterogene, uitate demult în somnul lor istoricizat.

La fel de incitante sunt aserţiunile dezvoltate în Iluziile literaturii române, veritabilă, inedită istorie a literaturii, o literatură aparţinând unui „spaţiu al efervescenţei mitogenetice”. Autorul explică şi pune în categorii o lume bolnavă din dorinţa de a o înţelege şi de a lăsa, asemeni vechilor cronicari, mărturie. Este, în fond, meditaţia unui moralist, atins de aripa mizantropiei, asupra istoriei (nu numai literare) şi a personajelor ei.

Eugen Negrici nu propune însă eşafodaje teoretice uscate, ci vorbeşte ager, autentic, stimulat de plăcerea recursului nemijlocit la concret, pentru a descoperi raporturile reale dintre lucruri. Suspectat uneori de cinism, manevrând expresia maliţioasă, neiertătoare, exorcizându-şi astfel neliniştile proprii condiţiei sale de intelectual, el refuză tuturor structurilor autoritare calitatea de instanţe legitimante şi practică un radicalism sceptic. Un surâs ironic însoţeşte proiecţia istorică a grilei analitice şi a postulatelor metodologice pe baza cărora se ridică edificiul hermeneutic, demers neocolit de ispita evidentă a personalizării, dar incontestabil coerent în a ordona faptele de viaţă în destin. Hotărât lucru însă: Eugen Negrici are parti-pris-uri. Chiar dacă tranşant, el nu urmăreşte cu orice preţ revizuirile incriminatorii, dar nici nu se sustrage acţiunilor ierarhizatoare. Preferă detaşarea, ceea ce îi permite o abordare frontală, replica fără echivoc, avertismentul direct. Fraza sa are, cu toate acestea, tensiunea participării. Iată un fragment ilustrativ pentru nivelul apodictic şi inspirat al cometariului, extras din volumul Literatura română sub comunism.Proza: „Spre deosebire de Marin Preda, Petru Dumitriu avea clasă până şi în ticăloşie, iar statutul lui de prinţ al literaturii vremurilor noi au conferit un soi de lugubră şi cinică măreţie celor mai grozave compromisuri. Pactul cu diavolul a fost o decizie personală netulburată de şovăieli şi procese de conştiinţă. Eficacitatea propagandistică a textelor lui de doctrină literară şi de proză, scrise cu talent, un talent dublat de cultură, nu a fost depăşită de nimic în epocă. Nimeni nu a fost atât de nociv şi nu a falsificat mai convingător istoria în cărţile lui revizuite, fără mari fiţe, de la an la an la sugestia partidului, în funcţie de schimbările tactice şi viziunea partinică, pentru a fi republicate apoi ca noi şi pe bani mulţi”.

Fervoarea judecăţilor, pertinenţa provocatoare a observaţiilor critice aparţin unui spirit lucid, vădind un sigur simţ al evidenţei şi, în acelaşi timp, echilibrul necesar depăşirii mistificărilor pretenţioase, manifestărilor de emfază şi de patos provincial, fie ele şi dâmboviţene.

Nu pot fi de acord cu Mihai Zamfir care, într-un număr al României literare de la finele anului 2000, îl considera pe Eugen Negrici, născut la Râmnicu-Vâlcea şi devenit mentor al şcolii filologice craiovene în plină afirmare, „singura lumină pe harta neagră a acestei provincii”. Plecarea sa la Bucureşti nu a însemnat, în niciun chip, stingerea luminii. Profesorul Eugen Negrici reprezintă, în cel mai convingător şi fericit mod, ideea luminii din lumină. Datorită lui, Craiova are numeroase resurse de lumină şi cele mai viguroase au început să se vadă: Gabriel Coşoveanu, Ion Buzera, Luminiţa Corneanu, Gabriela Gheorghişor, Xenia Karo, Cosmin Dragoste, Mihai Ene, Petrişor Militaru, Cătălin Ghiţă... Opera sa capătă, în pragul senectuţii luminoase, accentul ataşant şi simplu al biografiei.

Eugen Negrici respinge iluzia, duplicitatea, nu se lasă atras în capcana exaltărilor compromiţătoare, a exagerărilor arţăgoase ori sentimentale, ironizând printr-un exigent act de autoreflectare axiologică, eforturile derizorii de a masca ceea ce Jankelevitch numeşte „disjuncţia continuu agravată dintre spirit şi semnele (aparenţele) spiritului”.