Puncte de vedere cu Virgil Mazilescu
de Constantin M. Popa
Înainte
de toate, se cuvine să observăm că poezia lui Mazilescu începe să surclaseze
legendele ce l-au înconjurat pe omul Virgil şi, în acelaşi timp, indiciile
descoperite de critica mai nouă orientează interpretarea ei spre regimul de
iraţionalitate obiectivă, menajând zonele de mister, acolo unde poetul creează
fatal discontinuităţi, deloc arbitrare, ci impuse de intenţia cu totul temerară
(nu numai pentru vremea sa) de a explora ceea ce se află înaintea Big-Bang-ului
creaţiei.
Poetul
trăieşte intens un special lirism al transferurilor, ajunge de la început în
proximitatea materiei celei mai neastâmpărate, fluide şi aruncătoare de
scântei (Gheorghe Grigurcu), sfâşiat de tensiunile texistenţei. În
volumul Fragmente din regiunea de odinioară, Mazilescu formulează câteva
puncte de vedere departe de orice aderenţă substanţială, explicită, la acea
retorică a firescului ce ar atesta o supunere la exigenţele structurării, dar
ofertante ca suport al comentariului de faţă. Aşadar:
Primul
punct de vedere
(omul Virgil)
Încă
nu există o biografie a lui Virgil Mazilescu. Atât valorizarea rememorărilor
celor care i-au stat în preajmă, cât şi pătrunderea în infernul paginilor sale
de jurnal întârzie. Cei mai mulţi, prieteni sau doar cunoscuţi, vorbesc despre
o existenţă damnată, pecetluită de alcoolism. Stâlp de nădejde al boemei de la
Casa Scriitorilor, în amintirile austere ale lui Gheorghe Grigurcu,
dezordonat, impenitent, în răspăr dureros cu orice convenienţe (sociale sau
estetice), căutând izbăvirea din chinurile iubirii în anestezia indusă
cu ajutorul alcoolului, acest important poet atrăgea atenţia prin
nonconformismul agresiv al gesturilor. Îmi voi aminti mereu relatează, în
stilul său inconfundabil, Luca Piţu cum Virgil Mazilescu, regele poeţilor beţivorfici, după ce sorbise o întreagă
stecloanţă vodcoasă pe căldură de 35o C, se intromitea nud puşcă printre nevestele
universitarilor napocani, sosite la Marea Neagră sindical, dar instalate la
miazăzi de firavul pârâiaş despărţitor al celor două facţiuni
estival-intelectuale. Imediat l-or luat la refec partenerii conjugali ai
balabustelor clujane; imediat începea Principele Stihuitorilor Alcoorfici
să-i trateze de proşti şi să-i numere pe degetele ambelor mâini.
Destinul
său, prăbuşirea la numai 42 de ani, îl apropie de magnificul Dylan Thomas,
dispărut la 39 de ani, cel care - ne încredinţează un rafinat eseist - îşi
râgâia abisal versurile, între crunte beţii. Numai că Virgil Mazilescu,
vamaiotul dechiloţat, îşi recita propria poezie imperativ şi sumbru
iluminat. Era uluitor! Un actor nu poate să citească versuri cum citea el,
depune mărturie Dumitru Ţepeneag, teoreticianul onirismului estetic, alături de
care Mazilescu debutase în suplimentul Povestea
Vorbii al revistei Ramuri.
Al
doilea punct de vedere (poetul Mazilescu)
Versurile
mazilesciene sunt rodul devoţiunii, al convingerii că Poezia reprezintă o
valoare supremă în lume. Vehement, emfatic, sigur pe adevărurile sale, propune
un imaginar fracturat, un ţinut volatil, marcat de hiatusuri şi derapaje.
Textele sale par a se termina înainte de a începe (Geo Vasile), senzaţie ce
provine din destituirea logicii formale previzibile (Ion Buzera) şi, în
acelaşi timp, din credinţa în puterea magică a cuvântului. Era convins că
înlocuirea unui cuvânt sau mutarea acestuia în capul sau la coada versului
naşte o nouă poezie, nota undeva Nora Iuga. Într-adevăr, în puţinele lui
volume antume, Virgil Mazilescu nu include variante, ci sugrumă sensuri
pentru a construi noi rampe de lansare imaginaţiei sale implacabile,
intemperante, vitale. Poetul repudiază experimentalismul, nu este nici oniric,
nici suprarealist, nu operează, cum s-ar putea crede, o sinteză care să-l
sechestreze până la urmă îmtr-o formulă. Destructurările lui proclamă o funcţie
de comunicare specială, accesul într-un univrs în care poezia se face în
absenţa poeziei, cum încearcă Ioan Buduca să devoaleze poetica mazilesciană.
De altfel, intuiţii critice revelatoare aflăm
în abordări dintre cele mai surprinzătoare. Ion Negoiţescu remarca autonomia
primordială a imaginilor, iar Al. Cistelecan deconspira pariul poetului pe
intensitatea grăuntelui de uraniu ca punct origo. Se făceau, astfel,
paşi necesari înţelegerii în profunzime a unei poezii ivite din orgoliu şi mari
umilinţe, trebuind să înfrângă, cu preţul unei teribile macerări sufleteşti,
tentaţiile capitulării, pentru a cuceri dimensiunea alternativei.
Mazilescu nu a reinventat poezia, ci s-a reinventat mereu pe sine cultivând
solitudinea devoratoare: tu dormi dragostea mea. sunt singur am inventat
poezia / şi nu mai am inimă.
Al
treilea punct de vedere (Opera poetică)
A
apărut , în îngrijirea şi cu prefaţa lui Gabriel Nedelea, ediţia integrală a
poeziei lui Virgil Mazilescu (Opera poetică, Craiova, Ed. Aius, 2013),
iniţiativă salutară de a recupera marile voci lirice ale ultimei jumătăţi din
veacul trecut. Condus de dorinţa de a merge dincolo de ceea ce se vede, tânărul
critic descoperă nu un nou Mazilescu, ci esenţa, autenticitatea versurilor sale
care îşi prind cititorul într-o realitate anterioară oricărei structurări.
Din bolboroseala prafului galactic se va întemeia o lume a plânsului care nu
se vede, proces numit de Laurenţiu Ulici momentul prim al clarificării
principiului poetic.
Deşi,
în creaţia lui Mazilescu se pot identifica destule poeme cu statut de ars
poetica (Prefaţă, lecţia mea, o tu simplitate, din aventurile
poetului) situate în orizontul intertextualităţii, paradoxal, un veritabil
manifest, scară lipită de zidul creaţiei pe muchia realului, este postuma
astfel e percepută lumea. Ecourile blagiene şi eminesciene reverberează
polemic dificultatea acordului interioritate exterioritate: sub continua
supraveghere forţe coercitive, unificatoare; / - lume disjunctă, haotică / - nu
în destrămare, ci în plin, chinuitor, proces de alcătuire/ - şi nu în zadar, şi
nici în goluri, ci din foarte concrete/ materiale încerca ea «a se naşte».
Aici se află curajul şi puterea poetului, surprinse cu tenace coerenţă de
către Gabriel Nedelea în atât de plina de sugestii prefaţă a sa.
Al patrulea
punct de vedere
(personal)
x x x
lui Virgil
Mazilescu
cum numele
patronilor de cârciumi metafizice
Mazilescu şi
Mureşan
circulă
nestingherite
asemeni unui
tremur de visare demonică
pe buza
paharului cu gin din porumbe
priveşte prin
gaura cheii
bolgia textelor
prefăcute în tulburi ciorchini
gleznele-i
comentează abandonul
către orele
ordinare sub masa goală
când
traiectoriile se răstoarnă
când carnea se
face zdrenţe
când zeii mor de
dezgust
apariţia şi
dispariţia sufletului
ar fi un titlu potrivit împotmolirilor albe şi
aspre
el se mulţumeşte
să privească
bolgia textelor
prin gaura cheii.
|
|