Într-unul dintre dialogurile cu Horia-Roman Patapievici, Eugen Negrici spunea că titlul „Iluziile literaturii române” a fost hotărât de editori. Nu despre iluziile literaturii române scria el în această carte, ci despre iluziile criticilor şi ale istoricilor literari care, de-a lungul timpului, au decis ierarhii şi au exclus nume, au stabilit lideri şi au minimalizat autori importanţi. Ei, criticii şi istoricii literari, au fost cei care au iluzionat şi au deziluzionat.Dacă ne oprim doar la ultimele şase decenii, vom observa cum ierarhiile anilor cincizeci stabilite de Ov. S. Crohmălniceanu, Paul Georgescu, D. Micu, Savin Bratu, Lucian Raicu, Mihail Petroveanu, S. Damian, ierarhiile anilor şaizeci, stabilite de aceştia, dar şi (dar mai ales) de Eugen Simion, Matei Călinescu, Nicolae Manolescu, G. Dimisianu,Mircea Martin, G. Grigurcu, Mihai Ungheanu, ierarhiile anilor şaptezeci, stabilite de înainte numiţii, dar şi de Valeriu Cristea, Laurenţiu Ulici, Mircea Iorgulescu, Ion Pop, PetruPoantă, Cornel Moraru, Nicolae Ciobanu, ierarhiile anilor optzeci, ţinute în ordine de Nicolae Manolescu, Ov.S. Crohmălniceanu, Mircea Martin, dar şi de Radu G. Ţeposu, Al. Cistelecan, Mircea Mihăieş, Ioan Buduca, Ion Bogdan Lefter, puneau în valoare foiletonul. Provizoratul foiletonului critic, dar şi rolul lui în alcătuirea sintezei. Cronica literară era prima rubrică citită din publicaţiile culturale, cronicarul literar avea întâietate: viaţa literară, animată de reviste, cenacluri, lideri de opinie se sprijinea (şi) pe opţiunile lui. Să mai scriem că decisiv devenea, în anii şaizeci, foiletonul radiofonic de la Europa liberă, Deutsche Welle, BBC. Valorile politice (antipolitice) erau hotărâtoare în fiecare moment în stabilirea ierarhiilor. Nu valorile „realismului socialist” în anii cincizeci, nu (numai) valorile estetice, ci capacitatea de a iluziona (deziluziona) oficialitatea momentului avea un rol de seamă.

Eugen Negrici vine către „literatura de azi” pe alte căi. Nu este cronicar literar decât cu întârziere, după un bun exerciţiu de cercetător al literaturii române vechi şi de teoretician. Iluziile literaturii române a părut unora o carte eretică şi, fără îndoială, e o carte eretică. Este o carte „eretică” fiindcă ea se ocupă de literatura „celuilalt timp” – cel care aparţinea religiei cărţii, a paginii scrise, a importanţei scriitorului – a rolului său în societate. Ori noi am intrat deja într-o civilizaţie a imaginii, a divertismentului, a spectacolului. Rău ar fi să bănuim că Iluziile...se nasc sub semnul negaţiei. Nici una dintre cărţile/studiile lui Eugen Negrici nu se naşte sub semnul negaţiei. Nota despre noua ediţie a Literaturii române sub comunism 1948-1964 (2010) începe cu următoarele fraze: „Lucrarea de faţă nu este o istorie literară în accepţia obişnuită a termenului, întrucât nu-şi propune să înregistreze metodic producţia literară din perioada 1948-1989. Ea urmăreşte cu deosebire evoluţia fenomenului artistic românesc şi eforturile excepţionale ale scriitorilor români (s.n.)de a găsi căile şi mijloacele prin care să facă să funcţioneze, cu cât mai puţine concesii, instituţia literaturii”. Dar:

„Este atât de puternică setea de normalitate a istoricilor noştri literari, încât uimeşte încetineala cu care se acceptă teza (ce mi se pare de bun simţ) că anul 1948 e unul de hotar care anunţă începutul unei epoci perfect delimitate, cu legi de funcţionare proprii şi a unei etape într-o evoluţie literară lină”. Ce înseamnă „setea de normalitate?

Eugen Negrici debutează editorial cu Antim. Logos şi personalitate în 1971. Are 30 de ani, mediile literare au ierarhiile lor, Antim Ivireanul este, mai degrabă, o personalitate excentrică. E un intrus: un sosit din Iviria într-un timp în care toate deveneau, într-un fel sau altul, „naţionale”. Georgianul e un ex-centric care are, totuşi, loc de seamă în aşezarea limbii române. După o carte despre Grigore Ureche şi Miron Costin, Eugen Negrici publică, în 1977, o carte inaugurală: Expresivitatea involuntară. Nu numai voinţa creatorului decide importanţa, locul, destinul cărţii, a paginii scrise, ci şi... expresivitatea involuntară. Cititorul, criticul, istoricul nu trăieşte doar alături de autor, de vocea lui, ci de vocile pe care poate să le audă. Autorul nu e Cretorul! Putem descoperi alte şi alte „voci” şi, desigur, criticii care trebuie să salveze operele antioficiale ale momentului mizează pe posibila „expresivitate involuntară”. Lecţia literaturii vechi se dovedeşte a fi (şi) aici esenţială. Dacă un text propune şi o „expresivitate involuntară” înseamnă că numitul comentator, criticul „oficial” al momentului, nu este purtătorul de cuvânt al elitei literaturii. Iar dacă literatura română începe cu Grigore Ureche, Miron Costin, cu Didahiile, înseamnă că exerciţiile iluzionării încep de departe, nu odată cu Paul Georgescu şi ucenicii săi. Comentatorul lui Antim Ivireanu devine un excepţional teoretician, într-un demers care scoate în primplan (şi) mari scriitori pe care foiletonul critic îi uită. Sistematica poeziei(1988) anunţă o ofensivă care să justifice altfel Poetul. El este un producător de poezie, nu un semizeu. Eugen Negrici citează abundent din poeţii „de azi”, din contemporanii săi care trăiesc „eforturi excepţionale”, putem înţelege, de oameni liberi. Alegerile pun în valoare un eminent degustător de poezie – un alt fel de înţelegere a literaturii. Şi înţelegem că Eugen Negrici poate să scrie o istorie alternativă a literaturii noastre. O istorie în care comentează cu iubire apropiaţii săi. Aş putea să fac o listă lungă cu opere pe care Negrici le comentează mai bine, mai profund decât „ceilalţi”. Uneori cu o intensitate a vibraţiei sentimentale greu de descoperit în scrisul critic.

Opunându-se mereu proiectului unei „istorii a literaturii”, cărturarul demonstrează că, în ultimele sale volume, o va scrie.