Două cărţi recentissim apărute survolează şi oferă perspective de pe mai multe niveluri şi din mai multe unghiuri (aş îndrăzni să spun chiar: întru adevărul istoric) cu privire la două dintre ţările cele mai interesante pentru mişcările comunist-socialiste din ultimul secol: China şi Cuba. Sunt, foarte pe scurt spus, două volume care marchează şi detaliază mai multe linii de forţă – istorice, ideologice şi de putere pur şi simplu – pentru regimurile chinez şi cubanez, făcute de doi dintre cunoscătorii intimi ai acestor regimuri.

În primul caz – al Chinei – e vorba despre un scriitor (acum, unul dintre cei mai faimoşi din China, dar şi în afara ei; i-am spune, pe bună dreptate, „un star“ al literaturii chineze contemporane), medic-dentist la bază, dar convertit foarte devreme la practici culturale umaniste (de foarte bună calitate, critice în raport cu factorul – în China teribil de puternic – ideologic) şi trecut la modul direct prin mai multe (iar unele chiar dure) filtre ale istoriei recente a acestei imense ţări din Extremul Orient. În al doilea caz – al Cubei –, naraţiunea este datorată unuia dintre cei mai apropiaţi (la propriu, în primul rând) oameni de Fidel Castro, în partea a doua a longevivei domnii a tiranului cubanez; şi anume, povestea e spusă de către una dintre gărzile sale de corp de mare încredere care, după ce intră în dizgraţie, alege să spună cât de mult adevăr poate despre dictatorul cubanez. Ambele naraţiuni sunt relatate la persoana întâi (pentru situaţia bodyguardului cubanez e de pus o nuanţă: cartea vine în formulă publicabilă şi pentru că e periată de Axel Gylden, autor al unei istorii a Braziliei, reporter internaţional la o prestigioasă publicaţie, L’Express) – şi aceasta este, în estimarea mea, un plus pentru tipul de istorie pe care ni-l propun aceste cărţi.

Yu Hua este autorul unei cărţi de eseuri despre ce a fost şi ce este China în ultimele (5-7) decenii. Scriitorul chinez – acesta e fostul dentist care a trecut la umanioare pentru că, spune el, nu îi „plăcea să se uite în gura oamenilor “– e deja cunoscut în România, prin intermediul a două romane puternice (ambele apărute la Humanitas – În viaţă şi Cronica unui negustor de sânge). Cu câţiva ani în urmă, când China a fost invitata specială a târgului de carte de la Bucureşti, starul chinez a făcut parte din delegaţia ţării sale de scriitori deplasaţi la în Capitala României. China în zece cuvinte e un fel de a intra „lateral“ în substanţa politică, ideologică şi culturală a uneia dintre ţările care marchează, ca trendsetter de cel mai înalt rang, mersul lumii în ultimele decenii. Yu Hua ia zece cuvinte şi le spune – din unghiul său de vedere, foarte convingător şi atât de inventiv – povestea lor recentă. Altfel spus, umple aceste zece cuvinte cu istoriile recente, aşa încât, în sumă, avem un portret foarte viu al Chinei. Cele zece cuvinte sunt următoarele: popor, conducător, lectură, scris, lu xun, decalaj, revoluţie, firul ierbii, imitaţie, cacealma. Aşa cum se poate intui la o primă vedere, istoria (mai ales istoria recentă a) unora dintre aceste cuvinte este, dacă privim prin lentila umanismului, deformatoare; a altora, în oglindă, formatoare. Dar, dincolo de ceea ce este uşor de ghicit, este realmente de apreciat „reţeta “– atât de specială – pe care o utilizează acest scriitor/ eseist pentru a vorbi despre ţara sa. E un cocktail stilistic şi retoric în care se amestecă umorul (adesea, un umor amar), experienţa imediată a autorului, consideraţiile istorice făcute cu o precizie... medicală direct pe tema majoră a acestor „eseuri caleidoscopice”, pildele, pasiunea de a povesti, „învăţătura”/ „morala“ unei experienţe sau a alteia, teroarea şi tandreţea, luciditatea şi empatia, rigoarea şi speranţa. „Rareori găseşti o carte de ficţiune care să fie când isteric de amuzantă, când profund mişcătoare şi tulburătoare. Cu atât mai neobişnuit este să întâlneşti asemenea calităţi într-o operă de non-ficţiune. China în zece cuvinte este o astfel de carte“ – sunt aprecieri cum nu se poate mai nimerite (citatul e dintr-o cronică din Los Angeles Review of Books) despre acest volum excelent.

Dacă ar fi să coborâm – pentru a cere ajutor hermeneutic – în istorie şi am invoca două tipuri de atitudini din Homer, atunci am putea spune că opţiunea pe care o face scriitorul chinez în această carte (ea este la fel de evidentă şi pentru romanele sale – cel puţin, pentru cele care există la noi, traduse) este în interiorul unei logici „ŕ la Ulisse”, nu „ŕ la Ahile”. Yu Hua ştie foarte bine care e ţinta supremă a eseurilor sale – toate cele zece texte sunt critice –, dar modul în care alege să îşi exerseze critica nu este unul frontal, perpendicular. Impactul este, de aceea, mult mai puternic. „Numai în momentul în care durerea altcuiva a devenit propria mea durere am înţeles cu adevărat ce înseamnă viaţă şi ce înseamnă să scrii. Mă gândesc că, în afară de durere, nimic altceva nu-i poate face pe oameni să comunice mai uşor, pentru că legătura pe care o naşte durerea izvorăşte din cel mai intim loc din inima omului. De aceea am scris în această carte despre vremurile dureroase ale Chinei şi despre propria mea durere, pentru că durerea Chinei este durerea mea”.

În privinţa celui de-al doilea volum semnalat în acest spaţiu, să spunem, mai întâi, uzând de un joc de cuvinte, că Juan Reinaldo Sánchez este (In)Fidel. Era, mai precis, fiindcă în 2015 a murit. A fost aşa pentru că mai întâi a fost (lângă) Fidel, apoi s-a îndepărtat de faimosul dictator cubanez (şi pentru aceasta a fost aspru hăituit), devenind (In)Fidel. Într-o prezentare-blitz, aflăm despre Juan Reinaldo Sánchez că a fost timp de 17 ani gardă de corp cu responsabilităţi importante a conducătorului Cubei, Fidel Castro (1926–2016). A avut, ca militar, gradul de locotenent-colonel. În 1994, a cerut pensionarea şi, ca urmare, a fost arestat şi torturat. După eliberarea din închisoare, în 1996, a continuat să fie urmărit de serviciile secrete. A avut opt tentative eşuate de fugă din ţară. Abia în 2005 a reuşit să ajungă clandestin în SUA, iar în 2014 a publicat, în Franţa, o carte de memorii despre viaţa dublă a lui Fidel Castro, intitulată: Viaţa secretă a lui Fidel Castro. 17 ani în intimitatea lui Líder Máximo.

Dictatorul cubanez iubea, ştim din folclorul politic, să petreacă, să celebreze, să fie adulat, să„se dea mare”. Iată câteva detalii, recuperate din cartea mai sus-numită, legate de această pornire a lui Fidel Castro:„cu noi, gărzile de corp şi şoferii lui, nu cu Dalia sau cu copiii, sărbătorea Fidel evenimentele de la 1 ianuarie, 26 iulie şi 13 august. Sunt cele trei date fundamentale din istoriografia castristă. Data de 1 ianuarie corespunde «Triumfului Revoluţiei», care a avut loc de Anul Nou, în 1959. 13 august marchează aniversarea lui Fidel Castro, născut în 1926. În sfârşit, 26 iulie aminteşte că epopeea revoluţionară anti-Batista a pornit în acea zi, în anul de graţie 1953, cu «atacul eroic» (deşi ratat) al cazarmei Moncada din Santiago de Cuba. Pentru ca importanţa acestui eveniment să fie bine înţeleasă, Fidel a transformat ziua de 26 iulie în sărbătoare naţională. Mesajul este clar: în Cuba, această dată este începutul a tot, big bang-ul politicii”.Şi, tot legat de faptul de a petrece, în cuvintele aceluiaşi martor direct:„În ziua aniversării, Fidel nu uită să-l viziteze nici pe fratele lui, Raúl, nici pe scriitorul columbian Gabriel García Márquez, care mănâncă uneori miel fript, alături de ceilalţi, în Unitatea 160. În general, festinul durează trei sau patru ore. Fidel este întotdeauna fotografiat, în general după primirea cadourilor. Deschiderea darurilor, trimise de omologii lui Fidel sau de admiratori străini, durează mult timp. Sunt sute: lăzi de vin de la preşedinţia algeriană, cutii de curmale trimise de şeful de stat irakian Saddam Hussein, jambonul pata negra oferit de un grup de admiratori spanioli care ştiu cât îi place lui Comandante această specialitate iberică…”.

Pare ok, poate chiar idilic, pare că e aşa cum se cuvine să fie? Pare, dar nu e aşa în realitate – deşi o asemenea apreciere nu e pe placul multor superstaturi din diverse domenii, care şi-au făcut din Fidel Castro (şi, adesea, din Che Guervara – un criminal odios) icoane; nu e, de asemenea, nici pe placul multora dintre liderii de opinie care au consumat, ca pe un opium, stângism extrem şi comunism decenii de-a rândul în Vest, în ciuda tututor evidenţelor de bun-simţ. Iar cartea de faţă pune în joc câteva argumente extrem de solide, care sprijină o perspectivă foarte severă cu privire la cine a fost şi ce a făcut cu adevărat Fidel Castro. Nu mai puţin decât un criminal, nu mai puţin decât un monstru politic. Cartea, e adevărat, este presărată cu anumite episoade care ar putea induce în eroare – provocând judecăţi din specia celor admirative–, dar ea este, mai ales, un inventar din specia răului: al unor orori, al unor excese care stau foarte aproape de demenţă politică, al gesturilor şi faptelor unui om care a umilit o ţară, sărăcind-o drastic, batjocorind-o în numele unor idei stupide. E o carte despre un rău imens care a cuprins o ţară frumoasă, vai, condusă, atâtea decenii de comunişti. Apropo: fiindcă renaşte un fel de admiraţie – adesea tâmpă, căci ea e net în afara faptelor reale – pentru comunism, cartea de faţă este şi un bun manual de limpezire a minţilor prea înfierbântate. La fel, şi cea despre China.