Cum în Principii Menger concepe nevoile umane ca apanaje ale naturii indivizilor, nicidecum ca surse motivaţionale ale grupurilor sociale ori ale entităţilor colective atribuite în regim metafizic, sociologist şi organicist, în mod abuziv cu personalitate, el pune aici bazele individualismului metodologic, una dintre cele mai importante componente metodologice (metoda „atomistă”, „compozivă”) ale programului Şcolii Austriece de Economie. Potrivit acestei componente, analiza economică trebuie să înceapă cu studiul acţiunii umane individuale, urmărind atât investigarea preferinţelor şi semnificaţiilor personale implicate de individ în acesta, cât şi cercetarea proceselor de deliberare voluntară/ raţională prin care acesta alege să-şi utilizeze mai mult sau mai puţin adecvat mijloacele deţinute cu scopul de a-şi satisface – în unitate cu idealurile lor de valoare – propriile nevoi, preferinţe şi procese deliberative care, însă, din pricina caracterului lor ireductibil, deşi fac obiectul psihologiei, nu pot genera în cadrul acesteia, aşa cum cred istoriciştii, concluzii economice cu caracter ştiinţific.

Analiza economică începe, aşadar, cu studiul nevoilor fiecărui agent individual în parte. Aceste nevoi individuale sunt considerate a fi „forţa motrică a mecanismului economic, cu excepţia economiei de tip Robinson Crusoe sau a economiei în care schimbul este absent” (J. Schumpeter). Pentru Menger, aceste nevoi sunt organizate ierarhic în funcţie de rolul pe care ele îl au în menţinerea şi asigurarea vieţii şi bunăstării individuale. „Este de necontestat faptul că oamenii tind să atribuie cea mai mare importanţă satisfacerii acelor nevoi de care depinde conservarea vieţii lor şi că celelalte satisfacţii sunt ierarhizate în funcţie de gradul (durata şi intensitatea) plăcerii dependente de ele” (p. 141). Este vorba de o sumă de nevoi, respectiv de clase de dorinţe care, dacă ar fi să le măsurăm, vom reuşi cel mult să le ordonăm, niciodată să le adunăm. Această organizare a nevoilor joacă la Menger un rol fundamental în înţelegerea conceptului de valoare economică. Datorită ei, procesele de satisfacere a nevoilor sunt supuse unei regularităţi care va primi numele de legea utilităţii marginale (termenul nu-i aparţine lui Menger, ci lui Friedrich von Wieser) şi a valorii marginale descrescătoare, o lege pe care nu trebuie să o confundăm nici cu teoria mensura sortis a lui Bernoulli, nici cu legea Weber-Fechner. Potrivit acestei legi, pe care Menger o va formula independent de celebra lege a saturaţiei dorinţelor a lui H. H. Gossen (Menger nu a cunoscut ideile lui Gossen decât, cel mai probabil, odată cu 1870, adică după finalizarea muncii la Grundsatze), dar în deplină unitate cu ea, există o proporţionalitate inversă între consumul unui bun şi satisfacţia pe care acesta o produce. Astfel, cu cât consumăm mai mult dintr-un bun, cu atât satisfacţia produsă de acesta scade. În funcţie de această scădere a satisfacţiei apărute pe fondul consumului nostru, descreşte atât utilitatea, cât şi importanţa subiectivă a bunului consumat.

Astfel, utilitatea marginală a unui bun este valoarea pe care aceasta o capătă în raport cu cea mai puţin importantă dintre nevoile noastre, acea nevoie care, saturată deja, într-o oarecare măsură, înregistrează la prezent cea mai scăzută dintre intensităţile sale. Utilitatea marginală a „oricărei porţiuni din întreaga cantitate disponibilă de bun este, aşadar, egală cu importanţa satisfacţiei cel mai puţin însemnate dintre cele asigurate de către întreaga cantitate şi realizată cu o porţiune inegală” (p. 155). Această utilitate nu poate fi măsurată cantitativ, ci doar relativ. Fiind în întregime subiectivă, utilitatea marginală ne ajută să înţelegem că în funcţie de raportul dintre nivelul nevoilor şi cantitatea bunurilor, un bun poate căpăta valori economice diferite de la individ la individ, indiferent de gradul de muncă şi de capital care au fost investite în acest bun. Relativitatea utilităţii marginale provine din faptul că ea nu se stabileşte în funcţie de satisfacerea nevoilor (utilitatea totală), ci în funcţie de satisfacţia obţinută în urma acoperirii acestor nevoi (utilitatea finală), satisfacţie care rămâne mereu una variabilă. În aceste condiţii, pentru Menger unitatea de măsură a valorii economice nu poate sta nici în natură, nici în muncă, nici în capital, ci în ceea ce acesta numeşte „avuţia” indivizilor, în bunăstarea economică a lor, adică într-o cât mai bună satisfacere a nevoilor acestora.

În ciuda faptului că ideea utilităţii marginale era prefigurată deja în lucrările unor Ferdinando Galiani, E. B. de Condillac, Louis Say, August Walras, Jules Dupuitori, W.F. Lloyd şi apăruse în mod cu totul independent încă de anii ‘70 ai secolului XIX-lea în mintea altor doi economişti importanţi ai epocii, englezul W. S. Jevons şi francezul Léon Walras, situaţia nu a scăzut cu nimic din meritele gânditorului austriac, de a fi descoperit, teoretizat şi popularizat această idee. Îl vor fi ajutat în acest sens, nu doar cunoştinţele sale enciclopedice de literatură socio-umanistă ori stilul său clar, natural, lipsit de preţiozitate, cât mai ales faptul că a ales, în mod cu totul surprinzător, să nu se folosească de matematică în argumentarea şi demonstrarea teoriei sale. Nu în ultimul rând l-au ajutat, în acest sens, Eugen von Böhm-Bawerk şi Friedrich von Wieser, primii doi mari discipoli ai săi, care au meritul de a fi dezvoltat şi modernizat teoria marginalistă, precum şi celelalte idei economice ale sale.

Şi totuşi, Principiile nu sunt scrise de Menger cu gândul expres la ideea utilităţii marginale. Încă din prefaţa acestei lucrări, economistul austriac ne informează că scopul cărţii sale este altul. Pentru el, analiza nevoilor, respectiv teoria valorii şi utilităţii marginale, dacă folosesc la ceva, folosesc în primul rând la descoperirea şi formularea unei legi unitare de formare a preţurilor. În opinia teoreticianului austriac aceasta ar fi legea fundamentală a economiei, legea capabilă să explice fenomenele preţului, dobânzilor, salariilor, chiriei etc., acea lege din care pot fi deduse toate celelalte regularităţi ale sistemului economic. Elaborată pe baza teoriei valorii marginale şi a stabilirii prealabile a condiţiilor în care schimbul economic devine posibil, teoria mengeriană a preţului are meritul de a scoate la lumină comportamentul şi evaluările relative ale indivizilor ce participă la procesele de piaţă în stabilirea ponderii schimbului şi a preţurilor bunurilor tranzacţionate. Preţul unui bun nu determină în opinia lui Menger valoarea economică şi nici nu este egal cu cantitatea de muncă ori de capital (David Ricardo şi K. Marx) investită în aceasta. Din contră, şi pentru a evita orice explicaţie circulară, pentru el, valoarea economică a unui bun, marcată de utilitatea marginală a acestuia (condiţionată de utilitate şi de raritate) este cea care determină costul de producţie al bunurilor. În ciuda acestor calităţi, pentru mulţi economişti, teoria preţului reprezintă veriga slabă a marginalismului mengerian. Fără a putea intra în detalii aici, nu trebuie să uităm că teoria mengeriană a preţului a pus bazele teoriei alegerii raţionale şi ale calculului în economie. Această teorie a dobândit acest rol deoarece, spre deosebire de Jevons, Wallras, Pareto ori de ceilalţi mari economişti marginalişti, care au recurs la analiza matematică şi au fundamentat teoria echilibrului general, autorul său, preocupat de analiza proceselor economice, a făcut din timp un concept fundamental al teoriei economice. Într-adevăr, pentru Menger, timpul nu poate fi exclus din calculul economic, la fel cum predicţia economică, în ciuda limitelor sale evidente, nu poate fi ignorată din acţiunile umane ale societăţii civilizate.

Ar putea ca această semnificaţie majoră pe care Menger a acordat-o timpului în economie să fie motivul pentru care acesta a păstrat distanţa până la capăt atât faţă de tendinţa generalizată de matematizare a ştiinţelor economice, cât şi faţă de cealaltă tendinţă aflată la modă inclusiv în momentul de faţă şi înrudită cu ea, cea de aplicare a acestor ştiinţe nu la ordinea concretă şi dinamică a realităţii acţiunilor individuale, ci la ordinea ideatică, teoretică şi statică a universurilor macrosociale? Nu ştim. Ceea ce ştim este că în ciuda scurgerii acestui timp, ştiinţele economice şi nu doar ele, datorează astăzi Principiilor Economiei lui Menger ceea ce le-au datorat ele inclusiv la sfârşitul secolului al XIX-lea. Nu doar reformarea bazelor lor teoretice şi metodologice, dar şi trasarea celor mai fecunde şi mai actuale dintre temele de reflecţie ale liberalismului contemporan. Să fie aceasta un motiv suficient pentru ca lucrările lui Menger să înceapă a se bucura, în sfârşit, de un interes mai mare şi în rândul românilor?