Actul de a scrie, sursele, condiþiile, posibilitãþile ºi imposibilitãþile acestuia, obsedeazã gândirea lui Bogdan Ghiu, de departe cel mai ardent promotor, din peisajul de azi al literelor române, al unei priviri „mistice” asupra literaturii, prin care aceasta ni s-ar dezvãlui altfel, ºi anume, „în facerea ei nebunã”, facere care implicã atât facerea literaturii de sine, cât ºi metamorfozele celui care o abordeazã ca scriitor. Astfel, cine citeºte antologia lui Bogdan Ghiu, Manualul autorului (2004), va încerca negreºit sentimentul cã asistã aici, prin textele care i se oferã, la desfãºurarea unui „jurnal”, nicidecum al scriitorului, ci al scrisului („un soi de fiinþã anonimã care mã parcurge”), jurnal subtil ºi frenetic, neliniºtit ºi disperat, paradoxal ºi contradictoriu, care merge, în linii frânte ºi prin meandrele unor nesfârºite nuanþe, de la afirmaþia „Scriu direct sub piele” (un poem din 1982) la constatarea, mai recentã: „Scriu frust acum – ca niciodatã. Îmi frustrez scrisul, îi las ghearele fãrã braþe, direct pe trup” (culegerea Pantaloni ºi cãmaºã, 2000).

Pentru Bogdan Ghiu, scrisul, literatura în genere (literatura adevãratã) dez-auctorializeazã. Cu alte cuvinte, scriind, mã eclipsez, mã distrug ca „eu”, altcineva (scrisul), „persoanã-n persoanã”, mã substituie, îmi ia locul, „se scrie în mine, prin mine, cu mine ºi fãrã mine”. Autorul (scriitorul) nu mai e un „eu”, nici un „subiect”, ci , mai degrabã, un „câmp de luptã” unde se confruntã tensiuni contrarii. Fireºte cã nu este greu sã se perceapã în asemenea poziþii radicale adierile unui Blanchot („În limbajul literar nu eu vorbesc, nu mã adresez þie, nu te interpelez”) sau ale unui Derrida („A scrie înseamnã sã te retragi chiar din scriiturã”), care, alãturi de Bataille ori Deleuze, sunt consideraþi de Ghiu ca fiind „profesorii mei interiori”. Meritul sãu, incontestabil, e însã acela de a se identifica acestor abordãri extreme ale faptului literar -- extreme prin „negativitatea” pe care o introduc în însãºi fiinþa acestuia, ca ºi prin apelul la argumente non-intuitive, dificil de mânuit – cu o teribilã fervoare, croindu-ºi propriul sãu drum. Poetul, dar ºi teoreticianul sunt conºtienþi cã e vorba de o aventurã nouã, cã întreprind altceva, cã se situeazã într-un domeniu configurat altfel decât l-ar indica epiderma aparenþei, totul necesitând astfel travestiuri ºi disimulãri. Aici, în acest spaþiu, suntem nu ca „eu”, ci aºa cum scriem: „Eu am dat crusta la o parte,/ eu m-am uitat înãuntru/ ºi am vãzut cã nu se poate înainta./ Apoi tot eu am fãcut primul pas lateral,/ ºi pe al doilea./ eu sunt vinovat de a fi continuat drumul,/ de a fi mers mai departe/ sub nume false, de lucruri/ de unelte absolut necesare” ( Eu, vol. Poemul cu latura de 1 metru, 1996).

Scrisul subcutanat („direct sub piele”), ca o ranã ºi ca o incizie, înlãturarea „crustei” înseamnã deopotrivã atât perforarea unui înveliº contagios (socialul, amorful, cutuma, limbajul canonic), cât ºi deschiderea riscantã a unei cãi de acces spre mecanismele ºi dispozitivele de funcþionare internã ale vorbirii poetice. Poemele despre poem cu care începe Bogdan Ghiu (cele din1982, 1984), poeme scurte, sentenþioase ºi aforistice („orice scriiturã e aforisticã”, spune Derrida), cuprind amândouã miºcãrile. Astfel, poetul scrie un „poem debil” pentru a se apãra de ceea ce îl înconjoarã, dar, în acelaºi timp, se declarã fascinat, pânã la a exclude orice altceva din zona câmpului sãu de interes, de „felul inuman în care poemul îºi secretã punctul”( „ca un adevãrat Anteu, niciodatã dincolo de sudoare”). În aceeaºi ordine de idei, neprecedat de nimic altceva decât de alte poeme, poemul scrie el însuºi, de la sine, poeme, autogenerându-se aºadar ºi substituindu-se totodatã autorului. De asemenea, fiind propriul sãu referent, poemul e „etanº, frigorific”. Dintr-un astfel de poem, lumea „se scurge subþire (prin colþul gurii)”. În altã parte, ceea ce anunþã cã poemul va fi dus pânã la capãt ºi realizat ca poem e faptul cã „ în timpul descrierii subiectul prolix-cunoscãtor a murit”. În viziunea lui Bogdan Ghiu, poemul, pentru a-ºi pãstra puritatea (sistem închis, el este propria lui imagine), trebuie sã punã între paranteze mimesis-ul, sentimentele, emoþiile ºi senzaþiile, astfel cã, în locul unui poem de dragoste, printr-un joc al prezenþei ºi absenþei, se substituie „elegia de-a nu putea sã mi-l reprezint”, „elegia de-a nu putea scrie nici mãcar DESPRE el”.

Relaþia dintre poezie ºi poem atrage atât atenþia poetului cât ºi pe cea a teoreticianului. Poezia, aidoma sufletului în trup, e închisã, „încorporatã” în poem, îl locuieºte pe acesta în mod contingent ºi temporar: „Poezia în poem ca/ ºi mine în aceastã camerã/ afurisitã ºi ca/ ºi sufletul în mine probabil”. Poezia, pe de altã parte, spune de astã datã teoreticianul (necontrazicându-l însã pe poet), e „aproximare purã, fantasmã, idealitate goalã” („Reportaj despre poem”, 1982, în vol. Competiþia continuã. Generaþia ’80 în texte teoretice, 1994). La drept vorbind, nici nu ºtim dacã existã cu adevãrat, cãci ni se prezintã ca „proiecþie, utopie, mitologie”, ceva spre care tindem, aºa cum aspirãm spre divinitate. Ceea ce cunoaºtem e doar versul („uman”) în care se manifestã poezia („divinã, de ne-atins”). Poemul, în schimb, este, existã ca obiect perceptibil, concret: „Obiectul privilegiat al realitãþii este poemul, iar obiectul privilegiat al poemului este poemul însuºi”. Echivalând ceea ce este citit cu ceea ce este vãzut, se poate afirmã în continuare cã „poemul este singurul obiect vizibil (cãci lizibil) din realitate, existând printre celelalte obiecte ale acesteia, dar acestea din urmã sunt invizibile, oarbe, în sensul cã nu posedã singura facultate de a se face vizibile (lizibile) prin sine”. Paradoxul face astfel ca poemul, „obiectul cel mai artificial, cel mai lipsit de materialitate, cel mai gol de sine” sã se arate a fi singurul în stare, printre celelalte obiecte, sã se exprime pe sine. Aranjamentul textual care e poemul (cãci argumentaþia se aplicã atât Textului, cât ºi însumãrii de texte care constituie Cultura) ar realiza, în mod pozitiv, „golul în plinã realitate”. Ce se întâmplã însã cu poezia ? Aceasta, precum „vorbirea rãtãcitoare” pe care o menþioneazã Blanchot, poate surveni, când ºi când, ca un oaspete necunoscut, sã locuiascã poemul („mecanism ce nu mai aºteaptã nimic, din afarã, ci îºi produce singur totul”). Se pot scrie, aºadar, poeme fãrã poezie, fiindcã poemul nu face altceva decât sã invoce ºi sã provoace poezia („în celãlalt”). El trebuie sã fie „epifania negativã a poeziei”. Citind acum, cum ne îndeamnã Richard, teoria ca poezie, n-am putea sã nu remarcãm sensibilitatea lui Bogdan Ghiu faþã de tot ceea ce evocã ori semnificã aºteptare, fantasmã, miraj, elegie ca esenþialã absenþã. O „fata morgana” pare sã se arate mereu la orizontul textului sãu.