Ceea ce se instaleazã temeinic de la o primã lecturã a studiului Ibrãileanu. Cãtre o teorie a personalitãþii de Antonio Patraº (Editura Cartea romîneascã, 2007) este rigurozitatea persuasiv-rafinatã a demersului analitic. Încã din Argument, autorul sugereazã nevoia de repudiere a ideilor de-a gata ºi creeazã imaginea gândirii sale integratoare, iubitoare de subtile nuanþãri roditoare, nu de tranºanþe periculoase: „ªi dacã, într-adevãr, la béttise consiste a vouloir conclure sã încercãm sã privim lucrurile mai cu luare-aminte, pentru a nu cãdea noi înºine în groapa altora.”(p.8) Autorul ieºean actual repune în discuþie statutul criticii/al criticului aflat – se spunea cândva – în total dezacord cu literatura/cu scriitorul. Sentinþele sunt lãsate în seama unor nume celebre a cãror originalitate este irefutabilã: „Între criticã ºi creaþie nu este o deosebire de esenþã, ci numai una de proces.”(G. Cãlinescu).

Gândind contextual, Antonio Patraº formuleazã întrebarea-cheie, adevãratã metaforã criticã a discursului sãu: „Cum e posibil ca tocmai criticul cel mai puþin „artist” ºi mai doctrinar sã fie totodatã de departe cel mai rafinat scriitor dintre critici?”(p.12). Rãspunsul devine principiu ordonator hermeneutic: „volumul de faþã îºi propune sã evidenþieze cã literatura scrisã de critici nu poate fi judecatã în sine, fãrã a avea în vedere relaþiile care o leagã ombilical de opera autorului ºi de personalitatea sa”. (p. 12). De-a lungul întregii cãrþi se alcãtuieºte concentric figura spiritului creator reverberatã modelator în creaþia scripturalã / existenþialã. Devin elocvente atât paginile cu caracter autobiografic, cât ºi publicistica, aforismele, studiile literare. Coerenþa personalitãþii lui Ibrãileanu e rezultanta disciplinãrii prin reflecþie a vieþii interioare. Cel atât de discret cu denudarea propriei fiinþe, statuând delicateþea ca virtute supremã „ºi cea mai mare a sufletului omenesc” (presupunând „inteligenþa, bunãtatea, altruismul, generozitatea, discreþia, mãrinimia º.c.l.”) -, cel plin de fobii, idiosincrasii, persoanã aflatã la antipodul „ataraxiei petulante” a mai tânãrului G. Cãlinescu, criticul revistei Viaþa româneascã migãleºte o soluþie eticã/moralã ºi esteticã deopotrivã aplicabilã omului ca personalitate a operei/vieþii. Conºtientizându-ºi de timpuriu tendinþele contradictorii – lipsa vanitãþii, lesniciunea invaziei ideatice, carenþa culturalã, puternica melancolie strivitoare a liniºtii -, menþinându-ºi aceleaºi puncte nodale de reflecþie – iubirea, timpul, frumuseþea, moartea -, apropiiindu-se ºi repudiind exagerãri doctrinare, Ibrãileanu apare ca un cãutãtor de idee , nicicând tentat de succes.

Uzând de metoda „concordanþelor” („preluare” de la Hennequin – posibilã sursã a lui Ibrãileanu), Antonio Patraº convoacã la întâlnire spirite importante (Curtius, Eliade, Al. Paleologu, Ortega y Gasset), în vederea „europenizãrii”/justificãrii concepþiilor criticului ieºean. Cu acribie, sunt definite rând pe rând arta, personalitatea artistului, relaþionarea lor, propria fiinþã, receptarea.

Sã creionãm individual, dupã metoda domnului Patraº, subiectele de reflecþie ale lui Ibrãileanu.

Adept al lui Darwin, Ibrãileanu ºtie limitele cunoaºterii raþionale. Singura ei sporitoare e observaþia. În social, preferã înþeleapta rezervã ºi susþine nevoia atenuãrii impulsurilor naturale ale afirmãrii de sine. Cauza e simplã ºi ultimativã, inconturnabilã: moartea. ªi tu, ºi celãlalt veþi cunoaºte aceastã „supremã ruºine” – definitivã victorie a naturii. Salvarea? Nu goana dupã success – imbold al micimii sufleteºti -, ci depãºirea egoismului mãrunt, deschiderea dialogului fertil cu alteritatea. Fundaþia? O realã „culturã sufleteacã”, având drept culme toleranþa. Socialul – spaþiu de rodire plenarã a eticului – funcþioneazã în virtutea minciunilor convenþionale, iar individul, din nevoia de conservare, „gãseºte întotdeauna inconºtient motive înalte pentru acþiunile sale egoiste.”.Aceste hibe, fãrã cauze ºtiute, au un antidot: deschiderea cãtre un „dincolo”. Luciditatea lui Ibrãileanu converteºte toate anxietãþile, incertitudinile în elogiul trãirii exuberante, al unei relaþii amiabile cu viaþa. Scientist metafizician, Ibrãileanu ºtie cã „Toate aspectele mai nobile ale vieþii noastre se bazeazã pe ficþiuni.” Iar suprema ficþiune este opera.

Ajuns în acest punct, Antonio Patraº, limpezeºte sensurile concepþiei lui Ibrãileanu ºi eronata lui receptare. Efect al imaginaþiei, opera – „lume paralelã” – este cu necesitate „tendenþioasã”, pentru cã exprimã „atitudinea afectivã a artistului”, „concepþia sa asupra vieþii.”. Tendenþiozitatea, sinonimã, în fapt, cu autenticitatea, nu împiedicã obiectivitatea (de reþinut cã Ibrãileanu foloseºte conceptele obiectiv/subiectiv precum Lovinescu). În acest moment, intervine criticul. El trebuie sã releve tendinþa ºi sã o evalueze. Singurii factori limitatori ai esteticului sunt mediul ºi rasa. S-ar pãrea cã, deºi mereu opus modernistului Lovinescu, tradiþionalistul Ibrãileanu îi este confin.

Interesant, Ibrãileanu n-a fost receptat în epocã, nici mai apoi, într-un mod adecvat. Explicaþii: renunþarea timpurie a criticului la polemica socotitã, spre bãtrâneþe, simplu arþag; pãrãsirea actualitãþii literaturii destul de timpuriu; comportamentul paradoxal - formuleazã idei profunde referitoare la scriitorii epocii, „în rebarbativele lui critice” (G.Cãlinescu), dar nu le urmãreºte devenirea -; îndepãrtarea de manifestarea literaturii europene; ºi, semn de retractilitate(?), slaba prezenþã în periodice.

Studiile importante ale lui Ibrãileanu sunt demontate, luminându-se, constat, intuiþia criticã, ineditul privirii, justeþea necantonãrii în purul estetism.

Antonio Patraº polemizeazã elegant cu scriitori acaparanþi, înalt seducãtori prin prospeþimea privirii, a ideii, a verbului (Andrei Pleºu). Dincolo de afecþiunea tonului, recursul la textul integral vizat – interpretat în spiritual sãu -se impune ca necesar, iar argumentaþia lui Antonio Patraº este convingãtoare.

Capitolul final – „Salvarea criticului” -, substanþial, este dedicat romanului Adela.

Fidel principiului coerenþei personalitãþii, Antonio Patraº va înmãnunchea constanþele atitudinale, caracteriale, de reflecþie ale criticului ieºean. Amorul ºi femeia – teoretizate altãdatã ca ubicue litertar – infuzeazã canavaua – atât de restrânsã – a romanului Adela. Romanul devine, ca în atâtea alte cazuri de creaþie, masca ce mai degrabã trãdeazã decât ascunde, hipertext uman ºi livresc. Romancier autentic, Ibrãileanu converteºte romanesc metoda, evenimentul: „Tot astfel, strategia narativã accentueazã proiecþia autoficþionalã, de unde ºi selecþia riguroasã din propria autobiografie a situaþiilor exemplare, generatoare de semnificaþii cu bãtaie mai lungã, dincolo de litera documentului.”(p.144) În acelaºi spirit interpreteazã Antonio Patraº ºi preferinþa lui Ibrãileanu pentru romanul de analizã. Admirator al lui Proust, vibrând constant la „eternul feminin”, citind cu privire tainicã opera lui Turgheniev, „criticul se simþea mai înclinat spre comentariul vieþii decât spre creaþie, mai mult spre observaþia de nuanþã decât spre construcþia sistematicã.”(p.144) Prin acest roman, Ibrãileanu devanseazã gustul siropos al epocii, reflectând o problematicã de ordin general. Antonio Patraº are o privire diacronicã a romanului, mereu scuturând zgura unor exegeze, creând întâlniri polemice între critici sau urmãrindu-le filiera(sunt citaþi G.Cãlinescu, N.Balotã, N.Manolescu, M.Papahagi), deoarece, uneori, „noutatea ascunde lucruri vechi”(p.105), luându-ºi ca punct generator teorii celebre(analiza iubirii nu e de închipuit în afara numelor lui Stendhal, Ortega y Gasset, Octavio Paz.)

Remarcabilã rãmâne acribia lipsitã de morgã a lui Antonio Patraº. Bibliografia repusã în discuþie este substanþialã – în primul rând valoric –jocul interpretativ aproape-departe este ingenios ºi firesc. Ca-ntr-un ceremonial al spunerii, nepierzându-se în digresiuni obositoare, criticul nuanþeazã, la vedere, ceea ce este absolut necesar, se entuziasmeazã, interogheazã abil, fie din nevoia de a se prelungi în mecanismul gânditor al cititorului, fie în sugestia amendãrii unui punct de vedere, teoretizeazã, nareazã, opereazã selecþii. Conchizând, aº spune cã unele noduri ale desenului din covor se vãd, dar îºi pierd identitatea, reconfigurând întregul.

Preluând disocierea lui Matei Cãlinescu citire/recitire, Antonio Patraº pare a opta pentru interpretarea iubirii lui Emil Codrescu drept o relecturã, necesarã a se prelungi în imaginar. „Lectura îndrãgostitã” este, fãrã îndoialã, fertilã ºi critic, iar, dacã Adela „rãmâne o carte de re-citit”(p.238), Antonio Patraº ne oferã argumente puternice în vederea relecturii atente, aplicate, fãrã prejudecãþi a celor care au „beneficiat” de capriciile vremii, receptãrii. Paul Cernat vorbea de momentele de graþie criticã ale lui Antonio Patraº. Ele vin din forþa de a fi „bun cetitor” în sensul dat de Ibrãileanu.