Teatrul Naţional Marin Sorescu Craiova

Vlad Drăgulescu – coordonator proiect

Ziua 8, Povestea 3: Enrico Bonavera, Italia, actor Adrian Andone

Ziua 4, Povestea 6: regizor Jaša Koceli, Slovenia, actor George Albert Costea

Ziua 5, Povestea 3: regizor Chavan Pramod, India, actor Ioana Manciu

Ziua 6, Povestea 2: regizor Neo Kebiditswe, Botswana, actor Cătălin Vieru

Ziua 7, Povestea 8: regizor Yiannis Paraskevopoulos, Grecia, actor Cerasela Iosifescu

Ziua 9, Povestea 1: regizor Alexandru Weinberger-Bara, actor Tamara Popescu

Ziua 9, Povestea 9: regizor Servando Anacarsis Ramos, Mexic, actor Cătălin Mihai Miculeasa

Ziua 9, Povestea 4: regizor Jovana Krstic, Serbia, actor Gabriela Baciu

„Dacă toţi am fost vaccinaţi, de ce suntem toţi încă bolnavi?” se întreabă unul dintre personajele din Hektomeron, unul dintre cele mai provocatoare proiecte în lumea teatrului azi, pe care Teatrul Naţional din Craiova îl realizează în parteneriat cu regizori din o sută de ţări, o dramatizare maraton a Decameronului lui Giovanni Boccaccio, o sută de zile, o sută de episoade, de spectacole-capsulă, transmise live pe www.hektometron.com, o mediere de la umanismul timpuriu la o încercare de a accepta prezentul, de a imagina viitorul.

Cum te acomodezi cu senzaţia de prezent continuu, cu vulnerabilitatea permanentă? Ideea unei călătorii împreună, a unei aventuri comune, regizori, actori, spectatori, alungă neliniştea serii, în aşteptarea unei întâmplări fără seamăn, în care cei loviţi de năpastă „izbutesc până la urmă să scape cu bine, împotriva oricăror aşteptări.” E una dintre temele majore ale Decameronului, iar elementul surpriză e cel care asigură tensiunea dramatică. Cum Napoli (la curtea regală unde Boccaccio scrie Decameronul) se află la răscruce de influenţe internaţionale, la fel Hektomeronul/ Craiova devine un spaţiu al confluenţelor unor culturi diferite. Există numeroase provocări: tehnice, de armonizare a conţinutului, de încadrare într-un anumit model – un singur actor, decor minimalist, durata de aproape cincisprezece minute şi aceeaşi finalitate. Odată ce ai intrat în Hektomeron trebuie să rămâi, să revii, să descoperi cum este văzut, înţeles Boccaccio în alte părţi ale lumii. Astfel, într-un melanj de performance, dans tradiţional, povestea 3 din ziua 5 aduce întâlnirea India - Boccaccio, mai mult un „itinerar spiritual”, o expunere a viziunii artistice a lui Chavan Pramod, regizor preocupat mai mult de conţinutul tematic şi mai puţin de structura convenţională a textului/ spectacolului, de un alt fel de a spune povestea. Căutarea celor doi îndrăgostiţi rătăciţi în pădure devine pretext pentru un manifest despre comunităţi şi indivizi la limita supravieţuirii, iar Ioana Manciu e în poveste cu trup şi suflet şi face credibilă această istorie şi concluzia ei, iubirea ca lege a naturii, ca forţă egalizatoare: „the nectar of love is the balance of all”.

Aducerea lui Boccacio în actualitate prin selectarea unor teme sensibile şi atunci, şi acum (violenţa domestică, condiţia femeii) este abordată polemic de tânărul regizor Alexandru Weinberger-Bara, care îl aduce în scenă chiar pe Boccaccio, cu Tamara Popescu inconfundabilă într-un travesti evident, folosit tocmai pentru a contesta societatea patriarhală, dar luat de valul corectitudinii politice, însuşi Boccaccio poate deveni victimă a mişcării #metoo, tocmai el care scrie să aducă alinare femeilor „ţinute în frâu de voia, de porunca ori de bunul plac al taţilor, al fraţilor sau soţilor”.

Mai nuanţată este povestea 9 din ziua 9. Dincolo de dezvoltarea „novellei” prin contaminare cu telenovela (unul dintre cele mai de succes produse ale televiziunii mexicane), de transformarea într-o istorie de moravuri, regizorul mexican Servando Anacarsis Ramos priveşte cu intensitate şi se întreabă cum poţi articula prezentul când erorile trecutului sunt repetate/ amplificate precum în lecţia de „mexicană” în care Cătălin Miculeasa joacă tranziţia-trezirea instinctului violent prin raportare la replici nu foarte inocente dintr-o telenovelă. Episodul mexican este printre cele mai complexe, nu numai prin integrarea inteligentă a unei probleme actuale a societăţii – feminicidul, dar mai ales prin întrebările pe care le ridică, între ele cea care deschide acest articol mi se pare cea mai importantă. Cum e posibil acest exces de violenţă într-o societate educată/ „vaccinată”? Cum e posibilă insistenţa de a trăi în ficţiunea unor conspiraţii?

O tristeţe-disperare domină povestea 6 din ziua 4, regizorul Jaša Koceli compune o naraţiune vizuală prin monocromia animaţiei, introducere la tragica poveste a lui Gabriotto (George Albert Costea) mort în braţele lui Andrea, prin mişcările în oglindă ale celor doi îndrăgostiţi şi prin momentul „inima mea a explodat”, explozie marcată pe corp.

Dar sunt şi poveşti mai vesele şi mai generoase, cum e parabola brutarului Cisti, din ziua 6, care împarte pâine şi cel mai ales vin. Cătălin Vieru delimitează foarte clar cele trei personaje, comedie fizică pentru brutarul de un optimism iremediabil, reducerea intensităţii fizice pentru rolul lui Messer Geri Spina, plus un joc naiv-şiret pentru servitorul amator de vinuri rare.

Istoria lui Calandrino şi a soţiei pedepsite pe nedrept lasă destul spaţiu pentru empatie şi subtext, mai ales prin complicitatea cu spectatorii stabilită de povestitor (Adrian Andone schimbă măştile şi personajele şi află „virtutea” fiecăruia) încă din intro: Florenţa – oraşul întâmplărilor incredibile, „cu oameni puşi pe glume, dar şi săraci cu duhul”. Enrico Bonavera este regizorul acestui episod ce deschide Hektomeronul, celebru arlecchino al spectacolelor lui Giorgio Strehler, el introduce elemente din commedia dell’arte, bucurie şi dezinvoltură şi atragerea publicului în spectacol. Această ambiguitate a violenţei încadrată într-o anecdotă apare şi în ziua 5, povestea 6, unde pe acordurile din L’Été indien, Raluca Păun prezintă cu entuziasm o combinaţie de teleshopping şi reality show, iar Ruggieri dell’Oria, personajul salvator al tinerilor îndrăgostiţi ce au mâniat pe regele Siciliei, e prefăcut în remediu miraculos împotriva impotenţei. Cu mijloace minime, Cerasela Iosifescu construieşte povestea şi personajul, o tipică glumă erotică, dar în subtext apar alte forme ale violenţei domestice, şi servitoarea suportă pedeapsa în locul stăpânei. Un personaj de poveste (în regia Jovanei Krstic) este construit de Gabriela Baciu, cu chipul despărţit în două, cei doi Cecco, naivul Angiulieri şi vicleanul Fortarrigo, plus naratorul care îşi ia aliat auditoriul şi împreună se ridică deasupra subiectului şi-l privesc de sus. Comicul înfloreşte din alternarea măştilor, dar mai ales din vorbirea mediată, (in)direct insinuantă, şi Foratarrigo, hoţul care strigă hoţul, e cel mai fermecător pungaş.

Nu pot să includ aici toate poveştile Hektomeronului, şi nici nu îmi propun asta. Când scriu aceste rânduri, proiectul este în desfăşurare, a trecut aproape o lună, probabil o să urmeze unele la fel de inspirate sau mai inspirate, important mi se pare să consemnez acum cât încă e work in progress, viu şi adevărat şi vorbeşte lumii întregi şi timpului nostru.