Viaţa pe hîrtie
de Daniela Firescu
Într-un
eseu din Declaraţie de iubire Dans cu o carte , Gabriel Liiceanu,
aprofundând o idee a lui Constantin Noica ce vedea în lectură o discuţie cu departele
nostru, vorbeşte de unul dintre principiile ce întemeiază lectura, principiul dez-depărtării. În
spiritul acestei apropieri se angajează Marius Chivu reunind în Ce-a
vrut să spună autorul (Colecţia Ego.Publicistică, Editura Polirom, Iaşi,
2013) dialogurile purtate, în paginile din Dilema veche, 22, Orizont,
Dilemateca, cu unele dintre figurile centrale ale culturii contemporane.
Între
teoreticieni, critică, public, problema receptării persistă, iar interogaţia
retorică ce plutea ameninţător dezorienând vechile şi mai recentele generaţii
de şcolari e o armă cu două tăişuri: ce a vrut să spună autorul concentrează
aici tensiunea dintre intenţie şi rezultat, dezvăluirea reţetarului estetic, a
imperativelor etice şi a bagajului afectiv, o breşă în intimitatea,
strategiiile, poetica, obsesiile, anxietăţile şi bucuriile unui scriitor.
Douăzeci
şi şapte de dialoguri acoperă şi bifează în mare parte peisajul actual: poeţi,
prozatori, eseişti, scriitori din exil, generaţii diferite, viziuni apropiate,
viziuni opuse şi o temă comună: scrisul ca existenţă, existenţa prin scris.
Pentru fiecare, ideea cardinală e sintetizată într-un titlu provocator
Literatura nu a promis niciodată că are efectele unui spa (Ana Maria Sandu),
sentenţios Un intelectual înregimentat nu mai conteză (Radu Pavel Gheo),
asumat Oriunde aş marge am o viaţă cu accent (Cătălin Dorian Florescu),
seducător-senzaţional Pe cărţile mele oamenii au făcut dragoste (Emil
Brumaru), avertizator Un scriiitor adevărat este un masochist incurabil
(Gheorghe Crăciun), sau într-un (in)voluntar vers Poezia, draga de ea, e de o
cruzime feroce! (Radu Vancu), cu rol de captatio benevolentiae ce
consecutiv evoluează într-un sistem înlănţuit de întrbări şi răspunsuri, în
final fiecare interviu este suplimenat de un up-date-revizuire şi
bonus-uri concretizate în jocuri prezumtive Ce scriitor(i) aţi invita la un
chef imaginar?, întrbări indiscrete: Ce muzici ai în iPod?, Ce vers/frază
v-aţi tatua pe corp?. Nu se respectă un pattern, dar există o serie de puncte
nevralgice (de recurenţa cărora autorul
însuşi ne previne) ce apar în dezbaterea literatură-existenţă, clivajul
viaţă-scris: Cât de terapeutic poate fi scrisul? Salvează scrisul existenţa?
Care este cea mai mare satisfacţie oferită de literatură? Răspunsurile
oscilează între încrîncenare şi descoperirea unui ritm intern plauzibil: Am
vrut să uit de scris scriind - Angela Marinescu, şi convingerea că la baza,
originea expresivităţii întunecate există un optimism fundamental;
recunoştinţă: Asta a fost cea mai mare satisfacţie, că puteam scrie Emil
Brumaru; scrisul ca o caznă sau ca o
soluţie Marin Mălaicu-Hondrari, până la iluzionare, promisiunile şi
pericolele livrescului trăiam utopia scrisului mai intens decât utopia
lumii Mircea Cărtărescu sau cum şi din viaţă înveţi să citeşti cărţile
Ioana Pârvulescu.
Deplierea
straturilor, perspectivelor se produce în sensul cel mai larg istorie,
ideologie, morală, doctrine, adeziuni, relaţiile sinuoase dintre biografism şi
ficţiune, literatură şi trecut. Andrei Codrescu vorbeşte despre norocul de a
fi trăit în timpuri interesante contactul direct/ indirect cu trei forme
social politice: fascism, comunism, capitalism,
Ioana Nicolae varianta autohtonă a unui fenomen berlinez Ostalgia,
recuperarea trecutului recent între ingenuitate şi capitolul obligatoriu cu
amintiri din comunism din Urbancolia (Dan Sociu), Dan Lungu despre
cariera internaţională şi viitoarea transpunere cinematografică a romanului Sînt
o babă comunistă! sau comunismul ca zgomot de fond în proza lui Florin
Lăzărescu.
Centrul
de interes se mişcă însă în spaţiul metodei, în chestionarea opţiunilor,
deplasărilor dinspre poezie spre proză şi invers, preferinţa proclamată deschis
sau atitudinea defensivă a scriitorilor de a-şi păzi scrisul de categoriile de
gen, de convenţiile formale, de etichetele limbajului critic, ca şi cum scrisul
ar fi o formă vizuală de tăcere care, precum în ghicitoarea cu pricina, s-ar
risipi atunci când i-ai rosti numele. Trespassing-ul de genuri este
preluat, practicat, teoretizat indiferent de generaţie: Nora Iuga respinge
fidelitatea pentru un gen sau altul şi se declară adepta adulterului, Dan Coman
indicând construcţiile hibride din În zahăr de pepene, De ce fierbe copilul
în mămăligă constată necesitatea adaptării instrumetelor criticii noilor
structuri, Marin Mălaicu-Hondrari iubeşte romanele cu atmosferă poetică
(Nabukov şi Durell), unde alăturarea adecvată a cuvintelor tranformă un stil
bine strunit într-unul poetic.
Accentul
se trasferă şi în alte zone, nu numai literatură, ci şi cinema ori muzică, în
dialogurile cu Răzvan Petrescu şi Şerban Foarţă, cu Andrei Pleşu despre dileme,
bucurie şi arta de a-ţi pierde timpul, cu Dan C. Mihăilescu despre Woodstock,
Beatles, viaţa la ţară şi sfaturi ca de la un critic încercat de vremi la unul
încă naiv.
Propunere de autoscopie, de confesiuni lucide,
elevate, cinice, ludice, optimiste, interviurile lui Marius Chivu reinjectează
interesul pentru viaţa impalpabilă şi indispensabilă ce se ascunde în paginile
unei cărţi, în mintea autorului.
|
|