James O. Noyes este, pe lângă un călător însetat de cunoaştere şi aventură, chirurg absolvent de Harvard, în anul 1853. El se trage dintr-o familie cu tradiţie, unul dintre strămoşii săi fiind printre întemeietorii Universităţii Yale. Se pare că în timpul Războiului Crimeii, majoritatea vizitatorilor occidentali sunt ataşaţi forţelor otomane la Bucureşti, la recomandarea lui Mazar paşa. Proaspăt absolvent de medicină, autorul este înrolat chirurg, în corpul medical al armatei turceşti. Acesta îşi asumă şi rolul de corespondent pentru publicaţiile New York Tribune şi Detroit Free Press, confirmând încă o dată interesul lumii occidentale faţă de lupta care doreşte să facă din Europa Răsăriteană o punte comercială între Orient şi Occident. Medicul american întreprinde călătorii în numeroase zone precum Varna, Constantinopol, Serbia, Anatolia, Egipt, Turcia sau Palestina, însă ne vom opri, în primul rând, asupra modului în care acesta receptează Principatele Româneşti ale anilor 1850.

Ca şi Patrick O’Brien, jurnalistul ajunge în România, în plin război al Crimeii (1853-1856), un eveniment care creează contextul pentru modernizarea României. Articolele publicate de Noyes în periodicele din ţara sa sunt aşteptate cu mult interes de opinia publică occidentală, care este bine informată cu privire la detaliile conflictului. Deoarece curiozitatea este mai ales de natură politică, jurnalistului i se reproşează în mai multe rânduri lipsa discuţiilor despre chestiunea Unirii Principatelor Româneşti. În afară de acest aspect, lucrarea de faţă este foarte bine documentată, autorul parcurgând toată bibliografia disponibilă la acel moment despre Principatele Române.

Dunărea este principalul punct de veghe al autorului. El surprinde majoritatea aspectelor ce ţin de geografie, arhitectură, organizări armate sau obiceiuri şi specificuri locale de la bordul vasului pe care navighează sau în aşezările de pe malul Dunării. Apa, ca şi în mitologie, este punctul de început – prin ea începe călătoria sa –, dar şi sursa bunăstării materiale şi strategice. Pentru că fluviul este intens tranzitat de multe naţionalităţi, iar porturile sale sunt spaţii aglomerate de îmbarcare şi debarcare, Dunărea de la poalele Principatelor Româneşti se configurează într-un mod rudimentar, dar cel mai autentic cu putinţă, sub forma a ceea ce Marc Augé numeşte non-spaţiu sau un spaţiu de trecere. Aceste spaţii nu sunt caracterizate de istoricitate, relaţionalitate şi identitate aşa cum sunt comunităţile bine aşezate şi organizate după reguli precise. Diversitatea culturală specifică porturilor face ca relaţiile sociale să fie reduse la minimul interacţional, iar relaţiile între indivizi sunt de natură simbolică. În acest tip de spaţiu, societatea acţionează pur şi simplu şi se modifică permanent. Ne putem gândi aici chiar la interacţionismul simbolic al lui Blumer (1969) care, deşi este o metodă de cercetare specifică postmodernismului antropologic, îşi îndeplineşte bine, chiar şi retrograd, funcţia. Spaţiul portuar este difuz, fără limite bine definite. Influenţa sa iradiază într-acolo unde călătoresc şi oamenii care îl traversează. El este o continuă negociere pentru intimitate şi identitate, care se obţine prin distanţare spaţială sau prin atitudine. Când James O. Noyes nu are unde să doarmă în port, înnoptează pe vaporul andocat, alături de alte douăzeci şi cinci de naţionalităţi. Când Patrick O’Brien ajunge în România, el trebuie să stea în carantină, la comun, în condiţii departe de a fi normale.Călătorul observă caracteristici care intră accidental în raza sa vizuală. El devine un aparat care înregistrează efecte comportamentale, pe care le interpretează, oferind, pe de o parte, informaţii despre societatea pe care o reprezintă (informaţii pe care le descoperim printre rânduri, generate de variaţiile de atitudine faţă de această parte a lumii), iar pe de altă parte, cea mai importantă pentru noi, informaţii preţioase despre cultura românească, specifică vremii. E greu să extragi informaţii ce privesc atmosfera şi spiritul vremii din cărţile de sociologie sau etnologie. Deşi interacţionismul simbolic este mai degrabă complementar, aproape poetic, am zice, o metodologie mai riguroasă nu ar fi atins niciodată aceste aspecte. Din acest punct de vedere, flexibilitatea pe care o oferă un jurnal de călătorie, fără pretenţii ştiinţifice, este benefică pentru cercetarea antropologică.

În timpul călătoriei sale fluviale şi a celor câteva incursiuni în inima Valahiei, autorul realizează unul dintre cele mai detaliate portrete ale valahului de rând şi ale modului său de trai în cadrul unei comunităţi organizate arhaic. Analiza este una depreciativă prin comparaţie cu alte societăţi vizitate, însă călătorul găseşte o explicaţie pardonabilă tipologiei de comportament, bazată pe faptul că daco-romanii şi urmaşii lor au înfruntat mereu vicisitudinile celor oprimaţi. Casele lor sunt construite în mare parte sub pământ şi trăiesc în mizerie şi sărăcie, ca nişte „oameni cârtiţă”: „Nici un fel de descriere nu poate închipui un sat valah locuit de clasa cea mai săracă a ţăranilor şi de ţigani. Aici, om şi animal se bucură de adăpostul, hrana, respiraţia şi societatea celorlalţi [...] Nu am mai văzut niciodată – nici măcar în fundăturile Londrei, unde sărăcia acută şi corupţia se ascund de ochiul carităţii – o atât de cruntă nevoie, o atât de abjectă şi intensă mizerie.” (pp. 168-169) Pe de altă parte, sunt prezentaţi ca având o fire trândavă ce se ascunde în spatele superstiţiilor legate de timpul de lucru: „Valahii nu prea se îndeletnicesc cu munca câmpului, ci se ocupă în special cu creşterea şi prăsirea vitelor, ducându-şi turmele la iernat în Moldova şi Valahia cu cheltuieli neînsemnate şi mânându-le înapoi spre casă primăvara. [...] Am motive să cred că ţăranii de sex bărbătesc din Valahia sunt cei mai leneşi oameni din lume. [...] La începutul lui mai, când vine timpul de semănat, ei petrec o săptămână întreagă într-o desăvârşită leneveală, făcând aproape un obiect de cult din asta, sub pretextul că recolta va fi astfel protejată de un eventual îngheţ. Bărbaţii codaşi îşi îndeamnă nevestele harnice, susţinând că o zână vizitează fiecare casă dimineaţa în Joia Mare şi le pedepseşte cu infertilitatea sau cu vreo altă boală îngrozitoare dacă nu găseşte totul în ordine” (pp.136-139).

Valahii nobili aveau o situaţie mai bună: „Casa lor era un bun exemplu de locuinţă valahă tipică. Acestea, fie că sunt subterane sau nu, sunt de obicei alungite şi împărţite în trei apartamente, cel din mijloc deschizându-se către celălalte două.” (p. 173) Se completează ulterior cu detalii despre mobilier sau mod de a servi masa, dar şi cu detalii ce ţin de comportament: „Am fost adesea surprins de ordinea şi curăţenia care domneşte în aceste locuinţe aparte, atât de nepromiţătoare pe dinafară. Bărbaţii sunt leneşi ca lazaronii [cerşetori din Italia meridională] din Italia, dar femeile sunt active şi dau dovadă de un gust considerabil în ornamentarea interiorului acestor căscioare rudimentare [...] apartamentul din partea opusă a colibei este cedat necuvântătoarelor, care se bucră acolo de o familiaritate cu stăpânii lor ce i-ar emoţiona pe poeţii pastorali şi alţi sentimentalişti din această şcoală.” (p.173).

Comportamentul valahilor la serbări este unul specific celor mai impresionante petreceri bahice, care ţin cât „un priveghi irlandez” şi la care „valahul o ţine într-un dezmăţ până când e beat cu totul şi e cărat acasă lipsit de cunoştinţă” (p. 139). Petrecerile lor au ca punct central „hora românească pe muzica ţiganilor” (p. 54). Încă de la început, călătorul observă această împletire culturală. Este primul element la care asistă în momentul în care păşeşte în Bucureşti. Relaţia dintre ţigani şi români se manifestă sub numeroase aspecte, pe care James O. Noyes le surprinde foarte bine în jurnalul său. Cea mai pregnantă este aceasta legată de petrecere. Caracterul nomad al acestei rase aruncă un aer de uşurătate asupra modului lor de raportare la organizarea vieţii şi, poate, de aceea capătă o calitate deosebită atunci când vine vorba de a sărbători ceva. Atunci pare că românescul este mereu însoţit de acordurile ţigăneşti. În horă, autorul identifică transferul obiceiurilor latine peste veacuri. Modalitatea de raportare a unui popor la cântec şi dans are un caracter puternic antropologic. Cântecul şi dansul comprimă, în câteva note şi mişcări, istoria şi obiceiurile, chiar şi caracteristicile ce ţin de un caracter comun, ce răzbate de-a lungul timpului. Este cunoscut că istoria s-a păstrat şi s-a transmis mult timp prin balade, legende sau tradiţii, dar modul în care se organizează dansul vorbeşte despre origini: „...cântecele ce se aud la aceste prilejuri, numite hore, precum cele ale latinilor, sunt de o forţă şi de o frumuseţe unică. Cercul de dansatori se unduieşte de la dreapta la stânga şi de la stânga la dreapta, iar atunci când se rupe într-o înscenată învălmăşeală flăcăii le apucă de mijloc pe fetele îmbujorate şi le duc de-acolo pe când ele se zbat, cum au făcut cândva strămoşii lor romani cu sabinele.” (p. 54).

Jurnalul lui Noyes este extrem de complex în ceea ce priveşte şi coexistenţa luxului şi a sărăciei cumplite în Bucureşti, religie, tradiţii nupţiale şi rituri de trecere sau aspecte din viaţa nomadă a ţiganilor. Toate acestea reprezintă însă doar o mică parte în organizarea jurnalului, care este bine susţinut din punctul de vedere al diferitelor aspecte istorice şi socio-culturale. Atmosfera de război este surprinsă pas cu pas, timp în care călătorul schiţează portretul soldatului turc. Incursiunea în lumea musulmană scoate la iveală o mulţime de alte elemente importante în ceea ce priveşte reminiscenţele culturale care parvin şi Principatelor Româneşti în urma acestor episoade dramatice. Dar, mai important decât toate aceste evenimente istorice la un loc, rămâne faptul că jurnalul este în primul rând despre oameni şi că redă o imagine a vieţii cotidine. Cele câteva capitole care tratează exclusiv călătoria în Principate sunt o sinteză asupra spaţiului românesc din perspectivă occidentală, oferindu-ne oportunitatea de a ne vedea propriile rădăcini prin ochii celorlalţi.