Melancolia virilă a poetului

Calificate de autorul însuşi drept „versuri de bărbat”, poemele din volumul Femeia despre care scriu (Ed. Măiastra, 2010) de Nicolae Coande nu reprezintă o atitudine de tip macho, dimpotrivă, constat că agresivitatea din volumele anterioare este mult atenuată, îmblînzită chiar pînă la impresia de rostire ceremonioasă, timbrată cu o tulburătoare tandreţe. Nu este însă vorba de o feminizare a vocii, căci aceasta rămîne la fel de virilă, dobîndind unele inflexiuni nemaiîntîlnite în poezia sa de pînă acum, care-i sporesc farmecul. Are loc, de fapt, o liricizare a textului prin reducerea tranzitivităţii în favoarea reflexivităţii limbajului, tăinuind mai degrabă decît dezvăluind ostentativ sensul, fără a aluneca în ermetism. E formula unei colocvialităţi interioare la care bărbatul-poet a ajuns după ce şi-a regăsit, înfrînîndu-şi revolta faţă de vulgaritatea lumii din care – spune el într-un poem din alt volum – „lipseşte Dumnezeu”, refugiul în intimitate. Disecarea prin introspecţie a emoţiilor şi sentimentelor în raport cu obiectul lor, de cele mai multe ori o prezenţă feminină, generează un senzualism ce-şi diseminează fiorii prin nervurile versurilor. Acestea conturează atmosfera difuză a poemelor, semănînd unei ape în care obiectul oglindit se încheagă şi se destramă instantaneu în mişcarea de suprafaţă a valurilor întreţinută de curenţii din adîncime, ca în versurile din finalul poemului N-am dansat: „ceea ce-ţi spun acum este inutil/ obişnuindu-te să şchiopătezi fără mine -/ nu fac altceva decît să umplu o femeie cu alte femei/ cînd un bărbat e îndrăgostit sărută aerul pe coapsă/ apoi simte o durere în ceafă/ ridic ancora pe o mare plină de nelinişti şi stele/ în fiecare port torn în suflet miere şi vin/ şi îmi amintesc acum că n-am dansat niciodată/ cu mama”. Scrisul nu reprezintă o descriere a unei femei, ci erotizarea universului interior şi exterior de o prezenţă feminină figurată metonimic şi metaforic de detalii fizice şi spirituale care-i dau substanţă.
În portretul critic din volumul Noi developări în perspectivă, scriam că Nicolae Coande este un „poet neoexpresionist prin dramatismul confesiunilor sale care iau nu o dată turnură de pamflet”, observaţie contrazisă de evoluţia sa în acest volum, deşi înclinaţia spre confesiune continuă să se manifeste şi în etapa actuală de creaţie, mai discret însă decît în pomele sale de lungă respiraţie. În aceste poeme scurte, concentrate, discursul îşi temperează tonul cinic, ajungînd la un fin echilibru între candoare şi ironie ce se dezvăluie în forme retorice părînd, în ciuda insolitului lor, tot atît de spontane cît sunt de căutate dintr-o virtuozitate aproape manieristă. Unele versuri au strălucire de sine stătătoare, făcîndu-le memorabile: „Frumoasă ca un pahar îngrijorat în colţul mesei” (Cîrtiţa cu cheiţă) sau „umerii tăi dezgoliţi luminează un imperiu” (Tălpi mici).  Altele, în schimb, frizează preţiozitatea şi truculenţa verbală, fiind salvate de reformularea sensului într-o manieră mai simplă, mai directă, ca de pildă: „niagara mîinii se alungeşte peste ultimul capitol/ cu nereuşita diegeză a criticii scălîmbe – unii ce scriu/ dar nu scot sabia” (Piper vărsat de porumbei) ori sunt prea afectate retoric de folosirea frecventă a diminutivelor: „Şi pe rînduneauă cine o iubeşte/ abandonată în roua sîrmelor a căpeţelelor de sfoară/ în care se încurca viaţa ei/ cu miezul de pămînt şi toate pietricelele-ncleiate/ în spuma zorilor unde plutesc cei grei/ şi nu pier –” (Agrafa). Dar concentrarea expresiei printr-o alambicare sintactică de maximă simplitate este totdeauna eficientă poetic: „E întuneric pînă-n unghii şi e-atît de bine/ cînd la trezire lumina te priveşte/ ochi negri în ochi negri” (Somn).
O melancolie virilă destramă reveriile erotice ale poetului, dezvăluind prezenţa doar imaginară a femeii iubite şi absenţa ei ontologică: „Te am în minte. Nu reuşesc să te visez oricît aş vrea/ ridicola noapte mă desparte de tine/ cum linia vieţii tale cerul în cruci de pămînt/ vîntul te cheamă printr-o spărtură de gard/ un băiat cu o lumînare în mijlocul zilei/ a văzut stafia zăpezii, apa tulburată de mîinile tale/ pe cîteva planete dimprejur cu lumina lor moartă/ încă nu am auzit pe nimeni şoptindu-ţi numele:/ un vin scump ţinut în sticle proaste/ de cămătarul oraşului” (Vin scump), prilej de reflecţie asupra singurătăţii care devine cealaltă obsesie dominantă a acestui volum, asumată cu înţelepciune: „Ştiu că nu am dreptul să fiu mai singur/ decît restul oamenilor” (Sfîrşitul).
Volum foarte unitar tematic şi stilistic, Femeia despre care scriu marchează, prin (re)descoperirea lirismului bine temperat, clasicizarea neoxpresionismului lui Nicolae Coande. Vrednice de orice antologie, drept pentru care merită a fi reproduse integral, sunt poemele Văduva suedeză a lui Kafka, cu care se deschide volumul, reprezentînd crezul unui poet care îşi transpune fără ostentaţie neliniştile existenţiale şi mistificările artistice în confesiune: „Incredibil de singur în viaţă – mă cred artist/ preocupat de culori ce imită sîngele închegat/ vinul de inimă e pe sfîrşite/ îmi număr pe degete prietenii din rafturi/ toţi dorm în somn otrăvit, zorii nu se văd încă/ poate mi-ar trebui un zîmbet de seducător/ pentru ce va urma/ pentru că nu ştiu ce va urma/ poate mi-ar folosi calificarea unui traducător/ de chipuri şi figuri/ blîndeţea unui calm şlefuitor de pietre şi femei/ din rasa uitată pe pămînt/ şi simt cu disperare oarecum jucată/ despuiat de virtuţi de doi bani/ că sînt lipsit de curaj fizic/ mă cred artist beau alcool mort şi scriu/ în aşteptarea unei religii micuţe/ perfect în viciul meu de a însufleţi obiecte/ chiar şi pe văduva suedeză a lui Kafka/ ce aducea după spusele unora cu o curea de piele/ sau poate cu sufletul care sub pămînt/ precum fumul, pleacă învelit într-un ţipăt -/ şi mă gîndesc că viaţa are subînţelesuri/ care nu au de-a face cu omul” şi Roagă-te să nu se întîmple iarna, un fel de testament de astă dată: „Bei încet din cana cu ceai o amintire tăcută/ ceva ce nu se poate spune decît pe întuneric/ figuri încremenite ale celor care s-au iubit cîndva/ şoapte-ale pietrelor cu scalpuri de morţi/ şi nu ştii cînd vor veni să te caute/ cu paşi de lînă pe zăpadă/ cu sîngele asupra lor/ nu vei apuca să-ţi iei haina/ nici ochelarii/ vei privi o fotografie pe masă/ frigul va intra pe sub uşă/ luna – spun unii – nu va arunca lumina ei/ norii pe mare vor aduna timpul – un bătrîn adormit/ cu faţa în sus/ inima va ieşi prima din cameră/ în ghetuţele copilului de alături/ un şiret se va prinde sub prag/ nu poţi să iei cu tine pragul cînd pleci/ roagă-te să nu se întîmple iarna/ cînd oamenii sînt mai rari şi mai singuri”, ambele fiind exemplare prin simplitatea lor retorică ce lasă lirismului libertatea de a ţîşni din adîncul trăirii, încît miza se mută de pe originalitatea expresiei pe autenticitatea ei, indicînd – poate – direcţia de evoluţie a poeziei lui Nicolae Coande.