Am îmbătrânit ascultând muzică rock, aşa cum alţii au îmbătrânit în rele. Şi nu dau semne de vindecare. Totuşi, de câte ori am ocazia, las difuzoarele mute ca să pot citi vreun text despre o trupă sau un interpret, despre orice legat de rock. Probabil că, structural, sunt un om al literei, nu al sunetului. De puţine ori mi s-a întâmplat să las lectura pentru vreo audiţie. Dar după vreo 50-60 de pagini din cartea scrisă de Lesley-Ann Jones: Cine l-a ucis pe John Lennon, subintitulată Vieţile, iubirile şi morţile celui mai mare star rock (Editura Publica, 2020), am simţit tentaţia violentă să arunc obiectul dificil de ţinut în mână (296 file, hârtie volumetrică). N-am făcut-o. Am pus cărţoiul deoparte şi m-am răcorit citind tomul IV din memoriile Arhiepiscopului Calinic Argeşeanul (colegul meu de filială scriitoricească!), un fel de rock star şi el printre prelaţi, caracterizat astfel de o cititoare, bunica unui preot din subordine: „Măi, măi, dar mare trăznit a mai fost şi Calinic, ăsta!” (vezi Toată vremea-şi are vreme, Curtea de Argeş, 2018).

Reluarea lecturii s-a dovedit un chin, deşi traducerea făcută de Ruxandra Tudor şi Andreea Călin (o reuşită sub aspectul vitezei, dat fiind că originalul în engleză a fost publicat tot în 2020) nu are pasaje greoaie, nici obscurităţi. Dimpotrivă, este fluentă şi clară, cu multiple note ce lămuresc noţiuni şi jocuri de cuvinte mai greu de înţeles pentru cei care nu trăiesc în Anglia. Obstacolul derivă din „stilul” agresiv şi interogativ al autoarei, care nu ezită să strecoare în cuprins şi câteva poze de-ale ei, în compania diverselor celebrităţi, pesemne ca una de-a casei! Iată o mostră de scriitură: „Ar mai fi fost împreună cu Yoko? S-ar fi întors la iubita sa May Pang /.../ sau şi-ar fi găsit un nou model, pentru că aşa făceau starurile rock? Ar fi oferit păcii o şansă în ceea ce-l priveşte pe Paul? S-ar fi reunit Beatleşii /.../ după o separare de cincisprezece ani? Nu ar fi părut prea tras de păr, nu?” (p. 40).

Genul acesta de întrebări despre fapte improbabile îmi reaminteşte publicistica Magdei Ursache, scriitoarea ieşeană bătăioasă & inclementă, din generaţia care s-a hrănit clandestin cu muzică Beatles încă de la primele pâlpâiri adolescentine şi a plâns la moartea lui Lennon, fără să-i cunoască dedesubturile (altfel banale). Dar şarjele româncei au, mai totdeauna, ţinte precise, date concrete, nume clare şi rezultate palpabile (deşi greu de judecat obiectiv). Crescută în lumea showbiz şi trecută prin anturajul & intimitatea multor vedete, englezoaica umple zeci de pagini cu interogaţii redundante, capabile să stârnească ipoteze neverosimile + bănuieli conspiraţioniste, foarte la modă şi, ce-i drept, strângătoare de infatigabili adepţi. Demersul ei jurnalistic – să zic aşa – nu elucidează nimic din ceea ce clamează cu pieptoşenie: nici cine l-a ucis pe John Lennon, nici câte vieţi a trăit, nici câte iubiri a avut. Nu lămureşte nimic. Nici măcar nu-şi susţine afirmaţia, repetată de mai multe ori, că Lennon a fost cel mai mare star rock. Atunci, de ce aş recomanda-o spre lectură?

Pentru o „calitate” ce constituie miezul publicaţiilor de succes şi de scandal, cândva la mare căutare şi cu enormă influenţă în spaţiul cultural anglo-saxon: bârfa! E o culegere de aparente dialoguri serioase cu oameni din preajma lui John Lennon şi a neobişnuitei sale soţii. Textul dă impresia că totul se derulează ca-ntr-un spectacol televizat sub genericul Reality-show, unde nimic nu e în direct, deşi asta se pretinde. Toţi cei implicaţi vorbesc din suflet, ca-n decupajele destinate să aducă alinare şi compătimire, de parcă vieţile tuturor au fost pline de necazuri şi dureri, iar acum au nevoie de pace şi-o ultimă fericire. Date fiind vârstele celor despre care cartea se ocupă, ţinta e chiar potrivită, dacă nu şi nimerită. Informaţiile sigure se pierd în lacrimogeneza sui-generis, iar pocinogurile copilului John au aceeaşi importanţă ca disputele asupra unei melodii strălucitoare ori a unui protest antirăzboinic semnat John and Yoko.

Apropo de Yoko: deşi n-o spune niciunde, părerea lui Lesley-Ann despre „femeia care a distrus Beatles” şi văduva care s-a consolat prea repede după moartea celebrului soţ, transformat în brand, transpiră printre rânduri şi declaraţii. Nu are nici pic de consideraţie faţă de „bogătaşa care îşi permite orice lux”, aşa cum britanicii nu au avut încă de la apariţia printre ei a straniei creaturi. Însă autoarea face adevărate piruete scripturale, ca să evite vreo afirmaţie categorică. Ştie că răzbunarea celei vizate poate fi necruţătoare. Aşa că acordă spaţiu extins Cynthiei, prima soţie a lui Lennon, lui May Pang, amanta din „week-end-ul pierdut”, chiar şi bârfelor despre homoerotismul eroului său, dar nu se atinge de ipocrita nărăvaşă Yoko.

Şi nici eu nu-mi permit!