Pe punctul de a fi uitat de un mediu cultural cum este cel de astăzi, descumpănit, prăbuşit în mediocritate şi agitat doar de curiozităţi mărunte, poetul Florin Mugur a fost, în sfârşit, subiectul unei teze de doctorat remarcabile. Xenia Natalia Caroi a avut meritul de a fi identificat cauzele prime ale stării de traumă perpetuă, de a fi schiţat cu talent profilul nevroticului Mugur şi mai ales de a fi privit cu neiertătoare lentile măritoare rana sângerândă pe care a dus-o cu sine poetul, avivând-o din timp în timp (cu câte un volum) până la sfârşitul vieţii.

Important e mai ales faptul că a înţeles nuanţat starea de spirit a celui care, ca minoritar terorizat şi fără speranţă ce era, a crezut că lumea se poate înnoi sub flamura roşie, pentru ca tot el, după 1956, să-şi asume eroarea (precum mulţi alţi intelectuali evrei de bună-credinţă) şi să încerce, cu efort şi cu pierdere de substanţă umană, să se smulgă din ea. Poetul va rămâne, însă, pentru totdeauna înspăimântat de orice formă de schimbare, trăind numai în umbra altora şi efasându-se prin orice mijloace.

A învăţat să se dedubleze, „să se sinucidă social“– cum spunea adesea –, dar şi să facă din sursa însăşi a angoaselor sale – izvor de poezie.

Între primele trei volume de versuri aservite propagandei (Cântecul lui Phillipp Müller, 1953; Romantism, 1956; Visele de dimineaţă, 1961) şi seria celor care încep cu Mituri (1967) este o ruptură atât de evidentă, încât întreaga acea primă parte ar trebui poate scoasă din dialectica scrisului. E drept şi că primele texte partinice au rolul lor, întrucât au devenit catalitice prin prezenţa stânjenitoare, radicalizând atitudinea creatoare ulterioară şi canalizând-o spre tot ce era diferit.

În douăzeci de ani, Florin a izbutit să-şi refacă şi să-şi publice de câteva ori antologia, datorie pe care Malraux o vedea împlinită mai rar, la un secol.

Am studiat, şi nu cu maliţie, ce a socotit Florin Mugur că merită să reproducă din producţia sa poetică anterioară, spre a rotunji cuprinsul fiecărei noi cărţi de poezie.

Din ce a reluat şi mai ales din ce a abandonat deducem o evoluţie clară a mentalităţii artistice şi, într-o măsură, şi a tehnicilor poetice, în consens cu primenirile din sistemul de aşteptări al cititorului, cu modificările de gust, destule, chiar dacă greu sesizabile, din ultimul lui sfert de veac.

„Facerea“ volumelor ne lasă, în orice caz, să mai observăm, între altele, şi că, prin fiecare din ele, Florin Mugur pare să se îndepărteze în fugă din coordonatele debutului. Iar debutul său corespundea şi prin nume unui deziderat artistic de epocă (Romantism, 1956), îmbrăţişat cu entuziasm şi de cea de-a treia promoţie a Şcolii de Literatură şi Critică Literară „M. Eminescu“.

Distanţa de la a doua carte (Visele de dimineaţă, Editura pentru literatură, 1961) la cea de a treia – Mituri (Editura pentru literatură, 1967) este însă enormă. Era de aşteptat, căci apele poeziei fuseseră, între timp, serios tulburate de Nichita Stănescu, Sorescu, Ioan Alexandru. Spiritul poetului s-a supus, bănuim, între timp, unui mare efort de acomodare, poate chiar unei metamorfoze.

În convulsiile procesului de dislocare a mentalităţilor artistice, puţini dintre poeţii promoţiei sale au rămasîn picioare. Florin Mugur a reuşit ceva în plus: să prindă unda poeziei.

Resturi din eşafodajul demonstrativ mai pot fi întâlnite şi se mai aud, ici-acolo, ecouri de rostire rotundă şi de frazare măreaţă. Dar poetul descoperise avantajul suspensiei, al elipsei, al ambiguităţii, al croielii neglijente a versului şi chiar al urnirii obosite a poeziei dintr-un punct oarecare, ca la Nichita Stănescu: „Până-ntr-o zi când am rămas încremenit/între etajele unei clădiri…“.

Şi mai important decât faptul că folosea atunci asemenea trucuri poetice – astăzi generalizate – este faptul că descoperise ceva ce semăna a procedeu şi care îi uşura figurarea (închegarea) unei atmosfere, a unui univers. Descoperise (poate şi prin intermediul însemnărilor de jurnal) virtuţile, mai rar încercate, ale evocării. O bună parte din volum pare a fi consecinţa unei experienţe de recitire. Câţiva eroi shakespearieni (Romeo, Falstaff, Hamlet) sunt gândiţi „pe dinăuntru“, reconstituiţi printr-un soi de evocare participativă, obsedată de anumite trăsături ale personajului, de unele aspecte ale destinului său. Înverşunarea bizară cu care interpretul stăruie asupra lor ne obligă şi să presupunem o tensiune şi o stare. Abia sesizată, această mişcare e aptă să figureze o atmosferă.

Ceea ce în volumul Mituri putea fi socotită drept o „descriere participativă“, devine o tehnică de ipostaziere în volumul cu un titlu riguros reprezentativ: Destinele intermediare, Ed. Tineretului, 1968.

Poetul se identifică acum, în fiecare poem, cu personaje de o factură particulară. Îl alege, de pildă, pe Polonius („slujbaş al nemuririi altora“ şi „jumătate de suflet de prinţ“) pentru destinul lui subaltern de slugoi fanfaron, „oprimat de adevăruri“, obligat la nemişcare şi inundat de frică:

„Mi s-a spus să stau nemişcat

Stau nemişcat

Aici, între perdele, cu întuneric în piept,

aici, nemişcat:

orice mişcare poate să trădeze,

orice mişcare deplasează

cele un milion de feţe fragile

între care suntem ţintuiţi pe pământ.

Sunt numai cel de după perdele,

sunt cel care nu înseamnă decât prea puţin.“

(p. 10)

Sau pe regele Laios – cel ce nu poate schimba nimic din cursul lumii, Laios cel bicisnic, neputincios şi „mohorât cu soarta de-a fi doar tatăl lui Oedip“:

„Mi-au spus ţipând, mi-au spus în batjocură

tot ce va fi

Ştiu tot ce va fi

S-au căscat găuri imense

în capul de piatră, în capul de leu al enigmei

şi prin toate găurile se prăbuşeşte spre mine

adevărul.

Degeaba. Nimic nu mai poate fi schimbat

Zeii mi-au prins cu nepăsare capul

şi mi l-au răsucit încet la spate,

să nu mai ştiu nici unde mă găsesc…“

(p. 43)

În cele câteva poeme ale volumului sunt retrăite (asumate) mai ales stările sufleteşti ale „jumătăţilor de eroi“, ale acelor personaje care îşi poartă, fără glorie, un destin secundar, „de legătură“. Îmbrăţişată cu o anume voluptate cenuşie – psihologia unor astfel de personaje dă prilejul unor comentarii lungi, nevrotice, încrâncenate, pătimaşe, de un patos sumbru, delirant, sinucigaş.

Reluând o bună parte din materia volumelor anterioare, Cartea Regilor(Editura Eminescu, 1970) confirmă statutul de procedeu de declanşare lucidă a poeziei pe care îl are, la Florin Mugur, descripţia devotată. Obiecte, personaje, eroi şi întâmplări literare sunt descrise cu îndârjire şi asaltate cu serii lungi de atribute, cu valuri de repetiţii şi anafore, până când încep să se clatine, să reverbereze neliniştitor şi să capete semnele unor vedenii.

Intuim în reprezentările care acoperă cam aceleaşi câmpuri semantice (ale spaimei, ale degradării, ale umilirii) o tendinţă de organizare. Dar viziunea nu ajunge să ia trup întrucât poetul o scutură printr-un comentariu sarcastic, ironic, autoironic. Sarcasmul comentariului se constituie de pe acum ca un contracurent pentru tendinţa tensiunii descriptive de a se deschide în viziuni. Comentariul acesta, împins uneori în grotesc şi absurd şi care seamănă mereu cu o lungă spovedanie ironică, îşi asumă şi o funcţie demitizantă când pleacă de la subiecte avantajoase. Poetul ne sileşte să vedem în tabloul înduioşător al Sfintei Familii doar odioasa agresivitate a rubedeniilor grijulii (Imagine a familie) şi ne răstoarnă cu cruzime imaginea canonizată a senectuţii exemplare (Bătrânii).

Cartea prinţului (Editura Cartea Românească, 1973) revine la procedeul conturat în volumul Destinele intermediare(1968), acela al exploatării consecinţelor adoptării unui alt destin şi a unei alte voci. Vocea care se aude în cea mai mare parte a volumelor pare a fi aceea a unui prinţ din spiţa lui Hamlet sau, în orice caz, a unui personaj de o complexitate dramatică. Chiar dacă adoptă conduita seniorială şi îşi însuşeşte pluralul magnificenţei, aerul uşor interogativ, gestica înceată, melancolică, îngreunată de măreţie, împuţinată de apăsarea responsabilităţii, fiinţa care se exprimă acolo o face cu o abia perceptibilă umilinţă, mai curând ca un bufon ce străbate îngândurat sălile goale ale castelului din care stăpânul a plecat de mult la vânătoare.

Conştiinţa ironică a imposturii erodează, la fiecare pas, alura princiară a personajului. Este un fel de joc trist, jocul pe care şi-l îngăduie, cutezând să viseze, estropiaţii, marii mutilaţi, schilozii, muribunzii, marginalizaţii. Şi, bineînţeles, poeţii. Această jinduire otrăvită, neputincioasă, de paria, începe de obicei în melancolie şi se sfârşeşte în hohot uscat de plâns.

„Şi ce porunci dăm, dacă ne gândim?/Nici o poruncă –/noi, cu haina noastră de catifea grosolană/în iarba udă.//Iar ceea ce se întâmplă, se întâmplă cu soarele/El se deschide./El ocupă tot cerul./Cât despre noi, spunem lângă brânduşe vorbe leneşe/spunem şi noi: ce suntem, ce suntem?/Un fel de fantomă a fugii/un fel de formă a popasului/cu sufletul continuând să fugă/un fel de suspin al febrilităţii –/cineva care se opreşte totuşi/şi-şi şterge faţa de sânge./Noi nu eram dorit./Noi nu avem avuţii./Noi avem doar noaptea/când ne tragem în casele mari şi-ntunecoase/miros de roză plutind/pe imensele obiecte/ale batrâneţii/şi ascultăm cum aleargă furnicile roşii/şi ascultăm cum cad hârtii pătate cu cerneală/de pe mesele filozofilor./Şi spunem: sărutare, noapte puternică –/şi stăm cu faţa-n sus, în întuneric/şi sărutare, spunem, sărutare, bătaie de clopote/sărutare, filozofie,/a stelelor nopţii,/şi sărutare spunem, sărutare,/până când lacrima/primejdioasă, clătinată, lacrima/cade pe nervul cel mare al vieţii noastre/şi totul se face foc tânăr în hohot de plans.“ (Porunci).

S-ar zică că printr-un soi de hotărâre disperată, fiinţa umilă şi umilită îşi alege un crez imposibil, ostentativ intangibil, tocmai pentru ca tot ce ne comunică în lungile ei hamletizări despre iubire şi despre glorie să se cufunde în deriziune, să capete gustul cenuşii:

„Sunt un om fericit, spune tare bătrânul/apoi brusc i se face ruşine.“

*

„Te-ai găsit şi tu prinţ/Ce fel de prinţ?/Cenuşă trupul tău/suflu şi zboară.“

Imaginile comunicate nu conduc spre o ieşire şi nu potenţează un sens, ci se înghesuie aiuritor şi se repetă persuasiv.

Şi, totuşi, de acolo de unde, în obidă, îşi prelungeşte, prin reflecţii, visul său obscur fiinţa aceea nedorită, izgonită, ne lasă să înţelegem că e îndreptăţit să viseze pentru că se trage din spiţa fragilă a suveranilor spiritului, e os din osul subţiat de vechime al cărturarilor multimilenari.

„Eu m-am născut într-un cerc sfânt

cartea mea neagră

e plină de morţile regilor, Doamne –

şi nu cu moartea pot fi speriat.“

(Ioan)

*

„Nu-şi mai poate duce cartea

Prinţul piere în tenebra

trandafirului erotic

Trece-un cal bătrân spre seară

trece cu o carte-n şa.“

(Strofe)

*

„Duci pe braţe cartea, prinţe,

ca pe-o fată. Trupul tare

plin de-o fragedă ţărână

străluceşte. Apa blondă

şiroindu-i lung din păr.“

(Strofe)

Credinţa secretă în nobleţea spiritului izbucneşte, dealtfel, tulburător în poemul ce poartă numele unui ritual străvechi, Dansul cu cartea– celebrare disperată, răzbunătoare a cărţii, ca revanşă pentru toată urâţenia, mizeria, injustiţia lumii:

„Cum să fii scund şi caraghios/şi cu barba ca un văl de mireasă/şi cu ochi albaştri//şi cum să fii bătrân/şi cu hainele ude de lacrimi/şi cum să ţopăi totuşi fericit?//Pe patul meu/dansează beat bătrânul prinţ/cu cartea-n braţe.//Îi şiruie udă cămaşa pe umeri/îi piuie nasturii veseli –/el ţopăie plin de scântei şi de ţepi (…)//Şi nu-mi mai e frică şi nu-mi mai e frică./Ce fraged e! Capul meu trist şi muncit/îndrăzneşte să râdă“.

În Partea a II-a a acestei cărţi poetul se închipuie în altă ipostază. El îşi află un alter ego în Valter nebunul zdrenţăros, cu părul roşcat şi barba locuită de ţânţari.

Pentru că Florin Mugur pare a nu putea produce fără să înfăţişeze ceva, poemele recurg la o detaliere minuţioasă a faptelor şi însuşirilor personajului, la o descriere afectivă scormonitoare, vinovată, prin care îşi oferă în fond prilejul unei oglindiri groteşti.

O poezie cu titlul Descrierea fetei se află chiar la începutul volumului roman (Ed. Albatros, 1975). Câteva poezii se străduiesc să desăvârşească portretul tinerei fete printr-o cumulare ambiţioasă de imagini şi analogii. Din ce în ce mai puţin raportabile, ele târăsc de la sine poezia în neprevăzut. Cu o opintire inspirată, poetul reuşeşte uneori să găsească o ieşire metafizică din mormanul de imagini (roman).

De regulă, însă, fără să poată direcţiona prelucrarea şi să-i dea un suprasens, el împroaşcă subiectul din toate direcţiile cu secreţiile sarcasmului. Sub presiunea prelungită a acestuia – cum ştim de la proorocii evrei – realul se fisurează şi se ivesc năluciri. Şi nici nu e nevoie de sarcasm, ci de o anume înverşunare imagofilă. Ea pregăteşte alunecarea în viziune, care are nevoie, spre a se înfiripa, de asemenea aglomerări obsesive de imagini. Calificativele, analogiile, echivalările metaforice ale gesturilor iubitei sunt masate în poemul Fata palidă până la nivelul la care poate provoca o scurtă mişcare epică fantastică:

„Ea este doar un fum dumnezeiesc/învăluindu-mi trupul trist, un punct de aur/alunecând pe vechea mea oglindă.//distrată, prinde fluturi cu gura şi-i mănâncă/cele o mie de ţigări aprinse/le uită-n bezna bibliilor mele//uitat de ea, sub patul scund/un foc/mărunt şi verde ca un cuib de vipere//Vine târându-şi leneşă sandalele –/din buzunare-i curge lin cenuşa/poemelor, plină de ciocuri tari de vrăbii//Ea vine înmărmuritor de palidă/cu gesturi iuţi ca focul, risipite,/în toate părţile, bibliotecă-n flăcări//şi cărţile arzând se smulg din rafturi/frunţi pâlpâind se prăbuşesc cu zgomot –/sărut în aer plânsetul hârtiei//Nu-i pasă de nimic/ea mă iubeşte/ea cântă-ncet, uitându-se la flăcări“.

(Fragment din Literatura română sub comunism, vol. II, în curs de apariţie la Editura Cartea Românească)