Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     
 Articole
 Evenimente
 Premii

Călătoria spre toamnă

        de Florea Miu

Fluxul melancoliei îl conduce pe Gelu Birău, în Starea de umbră (Fundaţia –Editura „Scrisul Românesc”, Craiova, 2010), spre ţărmurile intens pastelate şi înmiresmate ale toamnei, anotimp interior predilect, cu mare încărcătură afectivă şi multiple conotaţii vitalist-naturiste. Poetul gorjan este un alexandrin cu nuanţe moderne, predispus la îndelungă reverie, care gustă din plin peisajul răsfrânt în sine şi reconstruit în vers. Este căutată îndeosebi quietudinea, exprimată în confortul sentimental („acum e toamnă, acum e toamnă/ pajiştile ploii în călcâie/ cu mirosul ierbii mă îndeamn㔠- Liniştire), iar spiritul peregrin îşi găseşte aici limanul („eu, călătorul, iată, deschid/ odaia cea largă a toamnei” – p. 119). Vizualul şi senzitivul dau tonurile pregnante în acest tablou al răsfrângerilor şi interferenţelor autumnale, zugrăvit cu o evidentă înclinaţie picturală (în cuvinte dorm „grădini secrete” – p. 133). Trecerea spre paradisul culorilor este însoţită de pioşenie, este trăită solemn şi religios, precum în următoarea stanţă: „Se tot face noapte şi tot umbră / în biserici grâul creşte încă / mâine va să fie sărbătoare/ cât o închinare de adânc㔠(Clopot de sărbătoare).
Poemele au o transparenţă vegetală, conturând un univers metaforic, incantatoriu, cu o imagistică luxuriantă: „Sub coaja copacului/ e o bisserică alb㔠; din copitele cailor curge lumina: „la amurg,/ de sub colţii câinilor fuge câmpia/ în case” ; pe dinaintea casei trec „cirezi albastre cu lumini în bot”; „călugări arşi de gânduri mişcă lanţul/ cu care somnul turlei au legat”; în pustiu „au înflorit şerpii de nisip” ; „A intrat toamna/ în două gutui gemene/ în două frunze gemene”; „mâinile drumarilor/ frământau cubic aerul/ şi îl zideau în sufletul meu” etc. etc.
Tumultul imagistic este potenţat, uneori, de prezumtiva regăsire de sine a poetului, care încearcă să se reconstituie cu amară ironie: „Îmi permit luxul să fiu eu însumi //(...)// îmi asum uneori riscul/ de a fi eu însumi” (Reconstituire). În registrul grav al meditaţiei, însă, acesta resimte golul dintre sine şi sine prin îndepărtarea de miracolul natural şi recunoaşte, în preajmă, copacii plecaţi din propria-i inimă şi ««pădurea expulzată» din sângele său (p. 74), dăruindu-se ideii de «revoluţie a ierbii» (p. 88), iar drumul însingurat pe care (îl) rătăceşte este „o corabie cu cai/ ancorată în apus” (p. 97). Ecouri ancestrale par să tulbure fiinţa supusă inexorabilei treceri – motiv de autocontemplare poetică: „ci eu îmbătrânesc încercând / refacerea iniţială a ordinii” (Urcatul muntelui).
Alt plan este cel al scenariului alegoric, în care are loc arderea pe rug a unui poem spre a menaja suficienţa, simţul comun, prejudecata păcatului iscat de cunoaştere : „iar drept mulţumire că au scăpat de ispită / locuitorii cetăţii au cântat în cor / textul ucis” (Păcat în cetate). Sub învelişul frunzos al acestor poeme se află, aşadar, un miez incandescent al credinţei în faptul creator atât de prompt şi aspru sancţionat de gândirea comună, de spiritul convenţional, de conformismul degradant şi mereu ofensiv. Expresie a suavităţii, precum femeia care desenează cu trupul, sfredelind „o peşteră prin văzduh / inoculându-l cu miros de salcâmi” (Femeie desenând), poezia restituie, în această viziune, ingenuitatea originară, sensul pierdut al existenţei.
O memorabilă poemă din acest volum evocă apariţia aproape siderală a unei gări fără trenuri, fără călători şi căi ferate, prezenţă eterică într-un oraş în care «viaţa curge ireal»: „În oraş s-a construit o gară/ Nu sunt trenuri, căi ferate nu-s/ nu se urcă nimeni, nu coboară / nimeni de la est şi din apus/ Viaţa curge ireal de plină / sigur nici un tren nu va veni/ călătorii numai, pot să vină / cu bucăţi de noapte şi de zi./ În oraş s-a construit o gară / cu etaj şi cu pasaj sub străzi / nu se urcă nimeni, nu coboară / peste neaua veşnicei parăzi” (Gara cea nouă).
Cu particularităţile sale uşor de remarcat, poezia lui Gelu Birău se înscrie în linia fluentă, aspirând spre simplitatea tot mai greu de recâştigat, a liricii noastre de azi.
© 2007 Revista Ramuri