Lumi de departe ...

Cele mai depărtate şi mai spectaculoase lumi sunt în noi înşine. Le purtăm cu noi toată viaţa, iar unele, deşi trăite cândva, devin de neatins, se ramifică şi se amplifică asemenea plantelor perene, invadându-ne întreaga fiinţă.

Rememorarea e un mod de a readuce la suprafaţă această lume interioară de mare adâncime, greu de prins în cuvinte, aproape de nespus. Din răsfrângerile afective se reîntregesc, în planul evocării, traseele mult prea sinuoase ale întâmplărilor de demult, proiectate în lumina dulce-amăruie a vârstei de-acum. Este ca o poveste epurată de zgura şi impurităţile momentului, precum o apă limpezită după atâtea şi atâtea aluviuni. Privind în oglinda propriei existenţe, Eminescu dă magistrală expresie artistică unei reflecţii de mare cuprindere filozofică: „Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură / Încet repovestită de o străină gură. / Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost. / Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost?”

Ecourile dinăuntrul nostru se prefac, uneori, în cuvinte după îndemnul de a ne mărturisi nouă înşine că noi, şi nu altcineva, am fost acolo, în propriile întâmplări de care ne aducem aminte ca de ceva impersonal şi chiar străin. Paginile de jurnal sunt o astfel de mărturie, o întoarcere asupra a ceea ce suntem ori am fost cândva ...

Jurnalul dintre echinocţii de George Ceauşu, apărut la Târgu-Jiu în 2013, este un bun exemplu de rememorare lucidă a unei experienţe fundamentale de viaţă şi a unui parcurs interior memorabil, în condiţii social-istorice de referinţă pentru autor, care consemnează dintru început: „Nu ştiu prin ce alchimie a sufletului, dar, în ultimii ani de liceu, încolţise în mintea mea de adolescent ideea că aş putea fi un brav apărător al dreptăţii, după atâtea nedreptăţi văzute şi trăite. Prin urmare, m-am pregătit temeinic pentru admiterea la Drept, fără să ştiu că hotărâtor rămânea acel dosar cu rădăcini sănătoase, că doar fiii celor ce făcuseră colectivizarea, răpindu-ne şi cele trei curele de pământ, aveau dreptul să intre la Drept.” (Prolog). Respins la examen pe motive ideologice, ca orice „pui de chiabur” din deceniile 5-6 ale secolului trecut, autorul trăieşte prima sa mare dezamăgire şi înfrângere în faţa vieţii, îndreptându-se spre Şcoala tehnică de pescuit oceanic, absolvită în 1972.

Aşa se face că, la echinocţiul de toamnă al acelui an (22-23 sept.1972), îl găsim îmbarcat pe pescadorul Mureş, călătorind cu acesta prin apele Atlanticului până la Oceanul Îngheţat, de unde se întoarce la echinocţiul de primăvară (21 martie 1973). Însemnările sale, chiar şi lapidare, surprind prin expresivitate, prin forţa sugestiei, prin observaţia nuanţată. Astfel, de pe un alt meridian, „Cerul se vede altfel decât la Bulzeşti. Stelele sunt parcă mai mari şi mai strălucitoare. Văd cloşca şi puii, steaua polară şi carele (Ursa Mare şi Ursa Mică). Din care, vulpi nevăzute aruncă peşti pe covertă. Sunt faimoşii peşti zburători de care am auzit vorbindu-se şi pe care îi văd azi pentru prima oară. Vin ca săgeţile şi trebuie să-ţi protejezi faţa şi ochii. Rişti să rămâi fără ochi. Culeg exemplarele căzute pe punte, le studiez la lumina lunii şi le eliberez peste bord” (20 noiembrie). Sunt, desigur, orele de singurătate ale unui marinar atent la tumultul oceanului, dar şi la propriile-i senzaţii în atingerea cu alte lumi decât cea natală spre care i se îndreaptă gândurile uneori: „Primit radiogramă din ţară. Viscol puternic în toată ţara. Aici, pe punte, caniculă. Mi-am pus pălăria de pai luată din Polonia. Îmi aminteşte de frumoasele fete poloneze, de vacanţa petrecută” (22 noiembrie). Nostalgiile alternează uneori cu entuziasmul, precum în spaţiul Insulelor Azore sau Canare, sub soarele atât de strălucitor învăluind peisajul paradisiac. Iată un splendid apus de soare surprins între două secvenţe de lucru marinăresc pe întinsul apelor: „Cerul era de un colorit variat, de la roşu aprins la albastru închis. La geana orizontului, zeci de pescadoare de toate neamurile, cu luminile de noapte aprinse, brăzdau continuu apele oceanului în căutarea heringului care şi-a depus deja icrele, urmănd să se retragă în alte zone. Să priveşti luminile acelor pescadoare e ca şi când ai privi Craiova pe timpul nopţii, din dealul Şimnicului” (3 octombrie).

Gîndurile la cei de departe, de acasă,
nu-l părăsesc nici atunci când nava „făcea salturi acrobatice din val în val”: „Seara, ca în fiecare zi de marş, stau lungit în cuşetă şi privesc pe hublou. Mă gândesc acasă la părinţi, la frate şi soră, darşi la o plimbare pe câmpurile pe care toamna şi-a pus pecetea din plin” (23 septembrie). Legătura profundă cu cei de acasă îl împiedică să devină transfug asemenea camarazilor Fănică (refugiat în Copenhaga) sau Nelu Dragomir (rămas în Las Palmas). Amărăciunea stârnită de realităţile triste din ţară este, însă, temperată de poezia călătoriei, de mirajul noilor spaţii, unde firea sensibilă a autorului-marinar se dezvăluie liric: „Prin hublou privesc cum luce / Luna-n valuri vălătuce. Este prima mea poezie, scrisă într-o noapte frumoasă, dar periculoasă, pe timp de furtună, la 4 grade latitudine nordică, între Tropicul Racului şi Ecuator” (10 decembrie).

După patru decenii de la aceste însemnări, George Ceauşu retrăieşte cât se poate de viu momentele surprinse în aceste file de jurnal prin care se regăseşte pe sine în depărtata lume de atunci, pe care a purtat-o în suflet până la stabilirea sa definitivă în Dunărenii Doljului. Este de luat aminte!