Poeme
de Florentin Palaghia
Ani de rugă
Mai aveam un cuvânt
până-n suta de crini
înotând ca un sfânt
între-atâţi heruvimi
mai aveam încă ani
să mă rog şi să sper
că din lutul luminii
mă voi face un cer
mai aveam de iubit
înc-un veac şi un veac
şi pământ de umbrit
ani de rugă şi leac
mai aveam paşii mei
către tine să-i cern
răspândiţi însă grei
între rai şi infern.
Golgote-spini
Când în icoană
lumea în goană
transformă-n gânduri
sute de rânduri
serafii-n boare
apele-n stări
oamenii-n mări
unde te duci
vezi numai cruci
vorbe şi zgură
frig şi căldură
răi şi haini
coroane spini
Golgote-n fum
imperii scrum.
Scrum şi imperii
fum de vecernii
spini şi coroane
boală şi foame
zgură şi ură
hoţi care fură
mări ferecate
oameni păcate
sute de file
mii de reptile
lumea le sfarmă
într-o icoană.
De voi fi...
De voi fi nu voi fi
cine ştie că sunt
cer lumină ori veghe
călător ori cuvânt.
De voi fi nu voi fi
nici în cer nici în vânt
voi rămâne un verb
ancorat de pământ.
De voi fi ori voi fi
ori călugăr ori schit
ori un verb, a iubi,
voi trăi c-am iubit.
Alfabet de voi fi
rătăcit pe pământ
infinit voi iubi
substantivul cuvânt.
Pasaj iluzoriu
Nu credeam născut din lut
să mă transform în sărut
nici explozie de cer
să mă-nfrupt din efemer.
Răsucit într-un simbol
nu credeam c-am să mai zbor
mi-era teamă să nu mor
prăvălit în cerul gol.
Sângerând speram să cresc
din ventricul în firesc
răsfirând în urma mea
sângele pe catifea.
Aspirând să recreez
din lumină un nou crez
mă rostogoleam în vid
ca o lacrimă pe-un rid.
Nici nu ştiu când am plecat
înspre cer crucificat
sângerând într-un cuvânt
viaţă nouă pe pământ.
Călător mi-oi aminti
c-am trăit mort printre vii
călător închipuit
de lumină răstignit.
Rugăciune
Efemeri ne naştem vii
iubim cerul peste vii
călători cu pirostrii
Călători murim sublim
încercând să ne iubim
vindecaţi de nebunii.
Viitor ne nemurim
înspinaţi în ţintirim
pe pământul heruvim.
Ce lumină ce descânt,
ce speranţă în cuvânt
ca să facem legământ
pe pământ şi sub pământ.
Pe jumătate încă viu
Când credeam că nu mai vii
alunecând pe pustii
nu mai eram printre vii.
Mă loveam de digul viu
alunecând în pustiu
fără însă să mai fiu.
Nu credeam să mai trăiesc
în pustiul cel ceresc
încercând să mă târărsc.
Alergam fără să ştiu
că mă nasc într-un pustiu
pe jumate încă viu.
Însă jumătatea mea
de dor se tot subţia
aproape nu mai era.
Ai venit nu mai eram
te-ai făcut deasupra ram
să mă vindeci cu balsam
şi de dor mă înstelam.
|
