| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Întoarcerea autoruluide Florin CaragiuDupă cuvântul de întâmpinare rostit cu entuziasm de criticul Eugen Simion, Cartea Alcool scrisă de Ion Mureşan reprezintă, poate, tot ce a dat mai bun literatura română la momentul actual, în sfera poeziei. O asemenea apreciere e, pe de o parte, pe deplin conformă cu constantul mod de a concepe şi valoriza literatura, pe care l-a promovat de-a lungul vremii Eugen Simion, cunoscut pentru echilibrul viziunii sale critice. Acesta presupune, desigur, exercitarea unui spirit critic în interiorul criticii înseşi, îndeosebi curajul unei libertăţi interior asumate de a nu face din pragmatica receptării de moment a literaturii, cristalizată în impunerea unei mode sau a alteia, criteriul judecăţii de valoare în materie de literatură, şi într-o vedere de perspectivă cât mai largă. Folosind o asemenea optică, s-a considerat că nu e cazul să se acorde prea mult credit unei teze ce a afirmat ireductibilul opoziţiei dintre tradiţie şi inovaţie, dintre clasic şi modern, între literatură şi aşa-numita antiliteratură. Dispare metafora? E doar un mod de a spune, fiindcă nu poate să dispară niciodată poezia în întregul ei rămasă, oricum, o metaforă. Nostalgia întoarcerii autorului (de fapt şi pe fond, a omului întreg), pe care Eugen Simion şi-a dorit-o cu pasiune şi aproape că a profeţit-o, a fost o acceptare pe care, iată, astăzi, s-ar putea spune, poezia lui Ion Mureşan pare s-o fi împlinit într-un chip cu totul special. Cu tot ceea ce ne-a dăruit Ion Mureşan, unii cred că se anunţă un fel de sărbătoare pascală în literatura noastră. Îl vedem întors la viaţă pe om, omul întreg şi ireductibil, păşind în timpul vertical al formelor şi al persoanelor (Bachelard), după o lungă şi ternă absenţă a întregului din parte. Ca o consecinţă, existenţa în ansamblul ei îşi reia reliefurile intensive în continuă mişcare, ce aduc cu ele ecouri parcă din Marea fugă beethoveniană. Pura senzaţie, cu plăcerea ei rece şi disipativă, cu absolutismul ei local, cinică mai ales prin autismul ce o caracterizează, îşi încetează existenţa, o dată ce omul prinde gustul să se complice spiritual. Resuscitarea sufletului redă chipurilor tridimensionalitatea lor viguroasă şi vie, dar mai ales le restituie bărbăţia, ca pe o culoare a spiritului ce şi-a regăsit trupul, după un arhetip evanghelic. În noul context, trăirea se reconstituie rotund şi polifonic în virtutea unor asociaţii psihice, nu doar multisenzoriale şi sinestezice, ci şi mai ales graţie unei puternice stereoscopii spirituale şi pe linia unei durate a viziunii care e, mai ales, a sentimentului şi a gândului, împinse până în profunzimile lor către punctul unde existenţa poate atinge cuvântul. Către acest punct se precipită Cartea Alcool (sintagmă aparent paradoxală). Cartea Alcool, după cum se anunţă din titlu, readuce la viaţă ideea de clasicitate a valorii, prin însăşi năzuinţa explicit formulată de a realiza o adecvare, o sinteză între scriptural şi existenţial. Sensul unei astfel de sinteze este acela că dezvăluie Cuvântul (şi, implicit, literatura), ca pe o oglindă a schimbării la faţă a vieţii, nu străin vieţii, ci însăşi inima ei. Mureşan arată spre literatură cu convingerea că e un lucru grav, dincolo de jocul steril al formelor. În acelaşi context, alcoolul, vector el însuşi al unei experienţe psihice non-ordinare, oricât ar fi aceasta de precară, e menit să deschidă accesul la Cartea Alcool. Ion Mureşan face dovada unei activităţi textuale super-rafinate, prin felul cum scrie, aparent fără să premediteze nimic, numai urmărind cum cad lucrurile şi, o dată cu ele, omul, cu un picior într-un sac cu făină şi cu un picior într-un sac cu pietre. Totul e lăsat să se întâmple liber, pentru că sub anestezia beţiei, ca şi sub cea indusă de literatură, începi să priveşti altfel existenţa. Mureşan cunoaşte, cu o minuţie exacerbată, toate acele procedee prin care literatura îşi exercită efectele stupefiante, similare pe un alt plan cu starea de detentă psiho-fizică produsă la contactul cu unii excitanţi artificiali, sub rezerva că această similaritate nu ţinde de fondul fenomenului, diferit într-un caz şi în celălalt. Eul acesta lărgit, în esenţa lui poetic, îşi manifestă o libertate supremă în raport cu spaţiul. Aidoma subiectului zerologic, teoretizat de Julia Kristeva, el pare că absentează din sistemul tuturor referinţelor spaţiale, situându-se în acel punct zero unde se intersectează ordonata şi abscisa, un loc inefabil traversat de tot şi prin care trec toate în viteză, dar care el însuşi nu opune rezistenţă, ca şi cum nu ar exista în calea lucrurilor sau interpus lor. Putem crede că non-reactivitatea eului poetic se explică printr-o condiţie existenţială la care tot universul participă, când se aboleşte opoziţia dintre eu şi lume. Suntem aduşi în acest punct al libertăţii. Practic, prin felul cum îşi permite să reacţioneze, e ca şi cum poetul nu se mai simte lovit de existenţă (în acelaşi sens, dat de reflexul de apărare zero, Henri Michaux a folosit procedeul încastrării şi al interiorizării lumii, însă nu cu aceeaşi coerenţă şi profunzime cu care Mureşan şi-a conturat viziunea). Paradisiac e calificativul poate cel mai potrivit pentru acest mod de viaţă în care iau sfârşit lupta pentru şi cea dintre existenţe, şi în care forţa exercitată din orice direcţie nu poate distruge, tocmai de aceea find lăsată liberă să se producă în felul în care ea ar distruge. Imaginea năpustindu-se asupra noastră, fără noi în ea (Tunelul) descrie un procedeu al literaturii şi anunţă totodată un mod de a fi al vieţii eliberate, care lasă moartea să treacă prin ea aşa cum o fereastră deschisă lasă să treacă vântul. O pozitivitate afectivă unică decurge din această aplecare spre a privi lucrurile, alipind existenţa la pecetea Cuvântului. De altfel, sacrul camuflat în profan e o idee în lumina căreia poezia lui Ion Mureşan se lasă interpretată cu docilitate şi, s-ar spune, aproape cu smerenie. Paralelismele surprinzătoare (Predica de pe munte) nu împing înainte nici un sens parodic. Dacă există, acesta e secundar, ca un reflex vestigial. Analogia obligată prin titlu e menită, în schimb, cu un efect de contrast sfâşietor, imaginea sacrului camuflat în profan. În acest punct, Mureşan îl alege pe Lorca Garcia, cel extatic-în-durere, în chip de descoperitor şi rezonator al lecturii de profunzime pe care o vizează. Catena intertextuală transportă o substanţă metafizică. Aluzia e la Cante Jondo, cu extraordinara sa forţă emotivă şi existenţială, un fel de plâns intim, nostalgic după desăvârşire şi cu o nesfârşită dragoste faţă de natura rănită. Acel ay intraductibil, pe care l-a reţinut Ion Mureşan, e un strigăt cu infinite nuanţe posibile modulat într-o progresie dramatică (Ovidiu Drimba). În aceeaşi sferă de înţelesuri se coagulează la Ion Mureşan imaginea naturii, într-un context care aminteşte şi de anumite experimente din muzica contemporană. Aici Mozart, cu umbra lui de aur, e ales să semnifice lumina ce străpunge intermitent tenebrele disonanţei. În excelentul poem Pahar, aceeaşi lumină, tipic mozartiană, e întruchipată în copiii mici cât păpuşile, care cântă cu glasuri subţirele Vine, vine primăvara. În acelaşi pahar adastă şi monstrul. Imaginea de ansamblu apare savant compozită, în felul icoanelor naive, prin însăşi puterea sa de impact sfărâmând lectura contiguităţii spaţiale, chiar în momentul când pare că o favorizează. |