Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Proze din Trumplandia

        de Florin Oncescu

Artistul păpuşar

Mă duc la Tybee numai în zile de weekend, spre sfârşitul după-amiezii, când încetează canicula. În duminica în care se petrec cele povestite m-am dus singur. Am parcat maşina pe aleea de dinaintea hotelului. Dacă n-aş fi găsit loc, aş fi încercat pe aleea de dincolo, dar programul meu ar fi urmat aceeaşi maximă: plajă după bere, o plăcere. Vorbesc de acel hotel care, după trecerea uraganului Matthew, în octombrie anul trecut, a rămas închis până-n vară, dar al cărui restaurant s-a redeschis mai devreme, prin martie, cu numele schimbat din „Marilyn” în „The Deck”.

Mi-am luat din maşină scaunul pliant şi desaga de pânză, am alimentat parcometrul şi m-am îndreptat spre barul exterior al restaurantului. M-am aşezat cu spatele la terasă, lăsând două locuri goale între mine şi un cuplu cam de vârsta mea, adică exact în floarea vârstei, după cum spunea despre el însuşi, în orice an al vieţii lui, personajul narator din Mătuşa Julia şi condeierul. Cu faţa spre mine şi cu spatele la piscina hotelului, stăteau un domn cam de 80 de ani şi doi tineri până-n 30.

Barmanul, ocupat, m-a lăsat să aştept vreo 5 minute înainte de a mi se adresa. I-am cerut o bere Guinness. În mod previzibil, accentul meu a atras asupra mea privirile celorlalţi clienţi. Domnul în vârstă m-a întrebat imediat de unde sunt. Ca de obicei, aveam de ales între două răspunsuri. Să spun că vin din Canada, cu completarea „de la Montréal”, pentru a-mi justifica accentul, ori să spun că vin din Europa de Est, şi anume din România. Am ales să defilez ca român, pentru că aveam timp de vorbă.

Domnul în vârstă m-a privit cu un zâmbet larg pe faţă. „Adevărat? Am fost în România acum multă vreme...” Fusese în anii ‘60, nu ca turist, ci ca „puppeteer”, adică artist păpuşar, participând la un festival internaţional de teatru de păpuşi. Google mi-a spus, ulterior, că nu putea fi vorba decât de festivalul din 1965, singurul cu participare americană, din anii comunismului.

„Am fost la Bucureşti, am fost în Delta Dunării”. Fusese găzduit de un „peasant”, un ţăran, ori, mai plauzibil, un pescar lipovean. „Mi-a plăcut mult acolo, eu mă ocup şi cu observarea păsărilor, am văzut mânăstiri, am fost la Suceava...” A mai adăugat: „În România se făcea teatru de păpuşi la un nivel foarte ridicat”.

Unul dintre cei doi tineri a intervenit cu o întrebare adresată domnului în vârstă: „De unde este?” Pus în temă, a părut puţin dezorientat. L-am privit mai bine. Un „redneck” atletic, cu ochelari de soare negri pe frunte. Un „redneck” e un tip care conduce un truck, are cel puţin o armă acasă, nu citeşte, ascultă posturi de radio conservatoare şi, la ultimele alegeri prezidenţiale, a votat cu Trump. Celălalt tânăr nu era interesat să participe la discuţie, îşi consulta iphone-ul.

Domnul în vârstă a continuat să mi se adreseze: „Cum mai merge România?” I-am spus că România e parte din UE acum, amănunt pe care nu părea să-l fi ştiut, dar pe care l-a găsit încurajator pentru români. L-am asigurat că încă avem corupţie „a lot”, adică o grămadă. Cum ar spune unii, am defăimat. L-am ajutat să-şi amintească numele ultimului nostru preşedinte comunist. „That’s it!”, ăsta-i!, a spus el.

„Încă mai ştiu câteva cuvinte în română”, a mai spus. „Multumesc” (cu „ţ” pronunţat „t”, evident), „Noroc”, „Fac bine”. Spunând „Fac bine”, a râs. „Şoferul care mergea cu noi prin ţară aşa zicea”. Ştiu eu ce-ai găsit amuzant aici, mi-am zis. Însă n-am nicio explicaţie pentru fenomenala memorie a acestui domn, care a fost în stare să păstreze în creier, timp de mai bine de o jumătate de secol, câteva cuvinte româneşti.

Tânărul interesat de provenienţa mea îşi aştepta înfrigurat rândul. M-a luat la o serie de întrebări scurte. „Unde locuieşti?”, „Ce faci la Savannah?”, Savannah fiind oraşul mare din zonă, unde i-am spus că locuiesc, „Pentru cine lucrezi?” Am dat răspunsuri complete. Nu înţelegea cum de aterizasem acolo direct din România. Am aruncat şi Canada în balanţă, ca să nu se mai mire atâta.

Era o zi de duminică, am spus. În sâmbata care abia trecuse avusese loc, la Charlottesville, din statul Virginia, încleştarea dintre naţionaliştii albi veniţi să apere statuia generalului sudist Robert E. Lee şi opozanţii lor, adică apărătorii deciziei primăriei de a îndepărta monumentul din spaţiul public. Un naţionalist alb, tânăr de 20 de ani, intrase cu maşina în mulţimea de opozanţi, omorând o tânără de 32 de ani, albă şi ea. În discursul improvizat din aceeaşi zi, Trump condamnase ura şi violenţa venite „din multe părţi”. Făcuse aluzie, bănuiesc, la o lege a fizicii care pune semnul egal între forţa cu care bolidul tânărului naţionalist a izbit-o pe tânăra opozantă şi forţa cu care cea din urmă a izbit bolidul.

După o mică pauză, tânărul a pus iar tirul pe mine. „Îţi place în Statele Unite?” „Da, îmi place”, i-am zis. „Îţi plac americanii?” „Americanii nu sunt toţi la fel, îmi plac unii dintre ei.” A zâmbit, a încasat. „Şi ai de gând să te stabileşti în Statele Unite?” „Nu, nu am de gând.” „De ce nu?” Ah, vicleanul! „E prea târziu pentru mine.” „Dar de ce să fie târziu?” Părea că insistă să mă stabilesc la el în ţară.

Îmi terminasem berea, mi-am anunţat retragerea spre plajă. Tânărul a insistat să facem poze împreună. Însoţitorul lui nu s-a arătat interesat. Tânărul şi-a făcut un „selfie” cu artistul păpuşar, apoi unul cu mine. În ambele, cu ochelarii de soare puşi. Ne-a cerut numerele de telefon şi ne-a trimis amândurora ambele poze, dar prin mesaje separate, nedându-mi şansa de a stabili o cale de comunicare cu artistul păpuşar şi a-i mai pune întrebări despre vizita lui în România. În poze, tânărul are un aer machiavelic, artistul, unul de bătrân înţelept, iar eu, neras şi cu şapca pe cap, unul de tractorist din epoca lui Ceaşcă.

Liberala

Îmi e coleg de muncă, e american, îl cheamă Brian, are 59 de ani şi e suporter al lui Trump. Întrebat ce îi place la Trump, Brian îşi începe lista cu promisiunea aceluia de a construi zidul. Vede zidul de la frontiera cu Mexicul ca pe o stavilă eficace în calea influxului de droguri în Statele Unite. Unul dintre cei doi băieţi ai lui, cel mare, a murit de o supradoză, pe când avea 29 de ani. Când aminteşte tragedia, lui Brian i se umezesc ochii.

Brian e celibatar, unul cu două divorţuri la activ, şi e în permanentă căutare de prietenii cu doamne. Le caută pe site-uri specializate de pe internet. Deşi le-ar dori mai tinere, le caută în plaja lui de vârstă, pentru a-şi maximiza şansele. Mizează pe o autoprezentare comică, făcută la sugestia unui amic mai experimentat.

Ştiu toate astea pentru că Brian îşi ţine la curent colegii cu eforturile lui preamoroase. Dacă nu ştiu ceva, e pentru că nu pot să ţin minte totul, sau pentru că nu eram de faţă când Brian a făcut respectiva destăinuire.

La ieşirile în grup pentru masa de prânz nu participă dacă-i vorba de „mâncare etnică”. Îi plac pizza, hamburgerii şi fripturile. I-am spus că, la drept vorbind, şi pizza e mâncare etnică. A căutat pe internet originea pizzei şi s-a declarat surprins de ceea ce a aflat, anume că a fost inventată în Italia, la Napoli. Mi-a spus că, pentru el, italienii din State nu sunt imigranţi. A fost de acord cu mine când i-am spus că acum o sută de ani erau.

Brian nu bea alcool, sub nicio formă. Crede că băutul unei cantităţi oricât de mici e primul pas spre alcoolism. Băiatul lui cel mic a stat o perioadă la el, împreună cu prietena. Brian a văzut sticle de băutură în frigider şi i-a spus: „Nu la mine în casă!” I-am spus: „Nici Trump nu bea şi uite-l ce dezastru face!” A râs şi mi-a zis că-l admiră şi pentru că nu bea.

În cele trei luni trecute de când mi-a devenit coleg, Brian a avut întâlniri cu patru doamne. Între două şi şapte întâlniri cu fiecare dintre ele, de obicei pentru mese de seară la restaurant. Primele două s-au retras ele din joc, motivând mici nepotriviri de interese, de temperament etc. La a treia a renunţat Brian, văzând-o cum bea la fiecare masă câte două pahare de vin şi cum îl lasă numai pe el să plătească consumaţia. A patra este o „liberală”. Printre trumpişti, acesta este un cuvânt de ocară.

A început cu ea în urmă cu o săptămână, iar după prima ieşire la restaurant se gândea deja să pună capăt relaţiei, din cauza gravei incompatibilităţi de orizont politic. Este şi cea mai în vârstă din seria celor patru doamne, are 65 de ani. Dar, în acelaşi timp, la capitolul condiţiei fizice stă mai bine decât primele trei. În plus, are umor. Acesta este şi motivul pentru care a răspuns avansurilor lui Brian pe site-ul de întâlniri. A fost atrasă de umorul autoprezentării lui, i-a spus ea lui Brian. Liberala bea, dar nu la fiecare masă şi niciodată mai mult de un pahar. Comparată cu a treia, este o cumpătată.

Astăzi, spre ora şase seara, smartphone-ul lui Brian a făcut „bip”. Cinci secunde mai târziu, Brian ne-a spus, mie şi celuilalt vecin de birou, Charlie, că liberala şi-a anunţat ieşirea din joc. Am analizat în trei situaţia. L-am întrebat dacă i-a spus femeii cât de tare îl place el pe Trump. Nu i-a spus, ştie că liberala l-ar judeca aspru. Charlie s-a interesat dacă a pus-o în temă cu preferinţele lui alimentare: pizza, hamburgheri, fripturi. Da, exact asta a făcut.

L-am sfătuit s-o invite la restaurantul japonez de lângă Walmart. Sau la restaurantul cubanez de pe bulevardul Martin Luther King Jr. Charlie i-a propus câteva fraze meşteşugite pentru mesajul de răspuns. A rămas că Brian încearcă s-o facă pe liberală să-şi schimbe părerea.

© 2007 Revista Ramuri