Experienþele Estului fost comunist se dovedesc – dupã cum s-a anticipat de cãtre amatorii literaturii cu mizã – un rezervor fertil pentru alimentarea unui tip de ficþionare care continuã sã-i nedumereascã pe destui occidentali. Abordarea unor teme ca singurãtatea, frigul, nesiguranþa, foamea, altfel decât în contexte belicoase ori catastrofice, tinde sã-l deconcerteze pe cetãþeanul care a trãit liber, dispus, cum au arãtat, de atâtea ori, mass-media anilor postdecembriºti, sã-l suspecteze pe esticul mãrturisitor de fabulaþie sau comportament deviant, provocat de traumele grave din defunctul regim. Romanul Întâlnirea (la a doua ediþie, revãzutã în sensul fluentizãrii narative, Polirom, 2007) ne-o recomandã pe Gabriela Adameºteanu nu numai ca pe un prozator puternic, ci ºi ca pe martorul acela incomod al comunismului ce se cere comentat ºi altfel decât în cãrþile de politologie. Este, de altfel, imposibil ca deceniile nebuniei colectiviste sã nu fi lãsat urme în imaginarul colectiv, care ajunge greu sã scape de fantasme ºi tormente, ºi n-o va face doar cu ajutorul oferit de dezvãluirile documentare ori de interpretãrile acestora. Ficþiunea, ca de obicei, „traduce” ºi potenþeazã secvenþe de existenþã rãmase prin arhive (sau pândite de acest pericol) ori prin cotloanele sufletului nevindecat, cãci nelãmurit, sub forma nostalgiei. La cei mai simpli, neobiºnuiþi cu instrumentele analitice, sub forma unei melancolii difuze raportate la detestabila, dar stabila lor stare de asistaþi, singura pe care mintea le-o coerentizeazã.

Romanul, cum îi sugereazã ºi titlul, pune în dialog douã paradigme existenþiale, douã stiluri de înþelegere, douã lumi, dintre care una ieºitã din tunelul timpului, totul pe suportul ideatic al Odiseei, din care protagonistul, reputatul profesor Traian Manu, transfug în Italia, declamã copios. El doreºte reîntâlnirea cu þara sa, nevãzutã de decenii, ºi o invitaþie academicã pe cât de flatantã, pe atât de tipic-parºivã (acest ultim aspect e ignorat de cel intrat, ca hipnotizat, în logica nostos-ului) fãcutã de comuniºtii români îi dã posibilitatea sã-ºi reactiveze memoria afectivã. Numai cã ceea ce se dorea a fi o reîntâlnire devine o neîntâlnire, pentru cã metecul, exilatul, Ausländer-ul ajunsese strãin ºi pe solul natal. Nu (mai) recunoaºte nimic, nu este recunoscut, iar agitaþia, cu componente securistice ºi familiale, din jurul somitãþii sosite cu mirabilele produse vestice nu reprezintã decât o capcanã cãreia îi cade, pânã la urmã, victimã.

Un raisonneur, soþia sa germanã Christa, însoþitoare în cãlãtorie, în ciuda voinþei ei, ºi ultima ce-l vede în viaþã, pe drumul fãcut cu maºina înapoi spre Italia, cu ea în posturã de ºofer, remarcã riscul psihologic: „Oricât de mulþi ani ai trãi aici, þara ta va rãmâne pe veci tot cea din care ai plecat! E þara ta, chiar dacã nu o s-o mai vezi niciodatã, ceea ce ar fi de preferat!”. Savantul are ºi el ezitãri, dar nesemnificative, când se gândeºte la acel „tãrâm îndepãrtat, populat de mutanþi..., sãlbatic ºi sãlbãticit”. Noul Ulise nu va regãsi o Ithacã, ci o zonã umanã dezolantã, sordidã, unde agresivitatea e la ea acasã, unde morþi vii, torþionari, informatori ºi urmãriþi laolaltã trãiesc fãrã sã-ºi seama de de-realizarea lor ca fiinþe. Christa face mereu, ca nemulþumitã ce e de planul (re)întâlnirii, comentarii neliniºtitoare cu privire la modul de funcþionare a memoriei soþului, rod al unei alte mentalitãþi: „Ce logoree l-a apucat! Reacþiile lui care o surprind, de fiecare datã, cum e, de pildã, duioºia înþelegãtoaare faþã de pãrintele care l-a umilit ºi l-a stâlcit în bãtaie! O minte strãlucitã într-un comportament arhaic...”. Are ºi ea o dramã, provenitã, ca mecanism psihologic, tot din revizitarea periodicã a unei perioade negre, când rãzboiul dus de Hitler îi ucisese parte din familie; pe de altã parte, ca mecanism terapeutic, Christa alege voinþa de detaºare, deºi rezultã, din relatãrile ei, cã refãcuse drumurile copilãriei ºi se confruntase deja cu schimbarea peisajului, atât fizic, cât ºi uman. ªi-ar fi dorit ca soþul sãu sã þinã cont de avertismente, însã el, „minte strãlucitã” – este, când facem cunoºtinþã cu el, directorul Institutului European de Cercetare a Mediului Mediteranean din Neapole –, ceea ce vine la pachet cu o mare candoare, continuã sã reproducã din Odiseea, miraj al tinereþii performere la greacã ºi latinã. Povestea îndrãgostirii sale de lumea clasicã o livreazã, de altfel, oricui i se pare aproape, de la prietenii ºi colaboratorii din Italia la membrii familiei sau la audienþi oportuniºti. Naivitãþile ºi stângãciile unui mare specialist constituie o subtemã deloc neglijabilã în context, câtã vreme ºtim cã unele creiere geniale ale secolului XX au girat, prin nonimplicare sau prin recurgerea la sublima motivaþie a vieþii superioare de cercetãtor, spaþiile concentraþionare, naziste sau comuniste, nu importã.

Profesorul, evaluat, de omniprezenþii securiºti, drept „discret” politic, se aratã, totuºi, interesat de soarta tineretului studios român, ºi încearcã sã faciliteze calea spre un program cu deschidere spre Italia. În rest, „vrãjit”, pe de o parte, de inºi fãrã scrupule, ca Victor Georgescu, vãrul sãu, ori ca Alexandru Stan, fost coleg de facultate, acum vicepreºedintele Academiei din Republica Socialistã România, ºi excedat de bruscul entuziasm faþã de persoana sa, purtãtoare a însemnelor civilizaþiei, savantul este cuprins de îndoieli. Dupã conferinþa susþinutã la Bucureºti, leviathanul bizantin prinde o nebãnuitã, ai zice la prima vedere, poftã de viaþã – un numãr mare de persoane, congeneri, rude, disperaþi sau provocatori, îl inundã cu solicitãri, ca pe unul influent, aureolat de titluri, ºi, mai ales, de statutul de cetãþean occidental. Amabilitatea sa de fond se turteºte sub tirul entropicilor bãºtinaºi, astfel încât Traian Manu observã, cu amãrãciune ce basculeazã, pânã la urmã, într-o greaþã ce-i va provoca ºi sfârºitul: „La un moment dat însã, iartã-mã, am avut impresia cã mã strãduiesc sã umplu butoiul Danaidelor, pentru cã mereu apãreau alþii ºi alþii... ºi fiecare dintre ei cu cereri concrete – medicamente, care ºtii cã aici, fãrã asigurare, fãrã reþetã, sunt costisitoare, haine, cafea, invitaþi, cãrþi, casete ºi mai ales intervenþii... Aºa cã, pânã la urmã, mi-a fost destul, m-am revoltat. Ce caut eu aici? m-am întrebat într-o dimineaþã, când am dat cu ochii de faþa mea, în oglinda de la baie”.

Întâlnirea este un acte manqué, nu se produce acea reconciliere cu sine estimatã – „transfugul” din notele de urmãrire (romanul reproduce, ca atare, mostre din documentele întocmite de o Securitate poltronã ºi violentã) nu poate depãºi starea de „buimãcit”, dupã cum sesizeazã el însuºi, la finalul sejurului, într-o zonã a lumii, care, vorbã clasicizatã, e „þara care a fost a noastrã ºi nu mai e a nimãnui...”.

O prezenþã suavizatã, reconstituitã prin segmente scurte, este Buni, iubita din tinereþe a eroului, moartã înainte de întoarcerea lui, încã o motivaþie pentru exegeþi sã aminteascã de Gavrilescu al lui Eliade. Oricum, motto-ul cules din autorul lui La þigãnci, centrat pe dificultãþile exilatului de a desluºi semne în drumul spre casã/spre Centru, indicã faptul cã avem în faþã nu doar o naraþiune ingenioasã, unde racourci-ul face legea, ci ºi o carte zguduitoare, tocmai pentru cã e „sãracã” în rechizitorii ºi epitete resentimentare, despre raportul între realizare ºi eºec, între puterea de a suporta individual ºi costurile (re)socializãrii în medii cu experienþe dramatic diferite de a ta. Gabriela Adameºteanu este o prozatoare excepþionalã, care ºtie sã ex-punã contrapunctic episoadele ºi sã-ºi efaseze parti-pris-urile de insider al lumii orwelliene evocate.