Experienţele Estului fost comunist se dovedesc – după cum s-a anticipat de către amatorii literaturii cu miză – un rezervor fertil pentru alimentarea unui tip de ficţionare care continuă să-i nedumerească pe destui occidentali. Abordarea unor teme ca singurătatea, frigul, nesiguranţa, foamea, altfel decât în contexte belicoase ori catastrofice, tinde să-l deconcerteze pe cetăţeanul care a trăit liber, dispus, cum au arătat, de atâtea ori, mass-media anilor postdecembrişti, să-l suspecteze pe esticul mărturisitor de fabulaţie sau comportament deviant, provocat de traumele grave din defunctul regim. Romanul Întâlnirea (la a doua ediţie, revăzută în sensul fluentizării narative, Polirom, 2007) ne-o recomandă pe Gabriela Adameşteanu nu numai ca pe un prozator puternic, ci şi ca pe martorul acela incomod al comunismului ce se cere comentat şi altfel decât în cărţile de politologie. Este, de altfel, imposibil ca deceniile nebuniei colectiviste să nu fi lăsat urme în imaginarul colectiv, care ajunge greu să scape de fantasme şi tormente, şi n-o va face doar cu ajutorul oferit de dezvăluirile documentare ori de interpretările acestora. Ficţiunea, ca de obicei, „traduce” şi potenţează secvenţe de existenţă rămase prin arhive (sau pândite de acest pericol) ori prin cotloanele sufletului nevindecat, căci nelămurit, sub forma nostalgiei. La cei mai simpli, neobişnuiţi cu instrumentele analitice, sub forma unei melancolii difuze raportate la detestabila, dar stabila lor stare de asistaţi, singura pe care mintea le-o coerentizează.

Romanul, cum îi sugerează şi titlul, pune în dialog două paradigme existenţiale, două stiluri de înţelegere, două lumi, dintre care una ieşită din tunelul timpului, totul pe suportul ideatic al Odiseei, din care protagonistul, reputatul profesor Traian Manu, transfug în Italia, declamă copios. El doreşte reîntâlnirea cu ţara sa, nevăzută de decenii, şi o invitaţie academică pe cât de flatantă, pe atât de tipic-parşivă (acest ultim aspect e ignorat de cel intrat, ca hipnotizat, în logica nostos-ului) făcută de comuniştii români îi dă posibilitatea să-şi reactiveze memoria afectivă. Numai că ceea ce se dorea a fi o reîntâlnire devine o neîntâlnire, pentru că metecul, exilatul, Ausländer-ul ajunsese străin şi pe solul natal. Nu (mai) recunoaşte nimic, nu este recunoscut, iar agitaţia, cu componente securistice şi familiale, din jurul somităţii sosite cu mirabilele produse vestice nu reprezintă decât o capcană căreia îi cade, până la urmă, victimă.

Un raisonneur, soţia sa germană Christa, însoţitoare în călătorie, în ciuda voinţei ei, şi ultima ce-l vede în viaţă, pe drumul făcut cu maşina înapoi spre Italia, cu ea în postură de şofer, remarcă riscul psihologic: „Oricât de mulţi ani ai trăi aici, ţara ta va rămâne pe veci tot cea din care ai plecat! E ţara ta, chiar dacă nu o s-o mai vezi niciodată, ceea ce ar fi de preferat!”. Savantul are şi el ezitări, dar nesemnificative, când se gândeşte la acel „tărâm îndepărtat, populat de mutanţi..., sălbatic şi sălbăticit”. Noul Ulise nu va regăsi o Ithacă, ci o zonă umană dezolantă, sordidă, unde agresivitatea e la ea acasă, unde morţi vii, torţionari, informatori şi urmăriţi laolaltă trăiesc fără să-şi seama de de-realizarea lor ca fiinţe. Christa face mereu, ca nemulţumită ce e de planul (re)întâlnirii, comentarii neliniştitoare cu privire la modul de funcţionare a memoriei soţului, rod al unei alte mentalităţi: „Ce logoree l-a apucat! Reacţiile lui care o surprind, de fiecare dată, cum e, de pildă, duioşia înţelegătoaare faţă de părintele care l-a umilit şi l-a stâlcit în bătaie! O minte strălucită într-un comportament arhaic...”. Are şi ea o dramă, provenită, ca mecanism psihologic, tot din revizitarea periodică a unei perioade negre, când războiul dus de Hitler îi ucisese parte din familie; pe de altă parte, ca mecanism terapeutic, Christa alege voinţa de detaşare, deşi rezultă, din relatările ei, că refăcuse drumurile copilăriei şi se confruntase deja cu schimbarea peisajului, atât fizic, cât şi uman. Şi-ar fi dorit ca soţul său să ţină cont de avertismente, însă el, „minte strălucită” – este, când facem cunoştinţă cu el, directorul Institutului European de Cercetare a Mediului Mediteranean din Neapole –, ceea ce vine la pachet cu o mare candoare, continuă să reproducă din Odiseea, miraj al tinereţii performere la greacă şi latină. Povestea îndrăgostirii sale de lumea clasică o livrează, de altfel, oricui i se pare aproape, de la prietenii şi colaboratorii din Italia la membrii familiei sau la audienţi oportunişti. Naivităţile şi stângăciile unui mare specialist constituie o subtemă deloc neglijabilă în context, câtă vreme ştim că unele creiere geniale ale secolului XX au girat, prin nonimplicare sau prin recurgerea la sublima motivaţie a vieţii superioare de cercetător, spaţiile concentraţionare, naziste sau comuniste, nu importă.

Profesorul, evaluat, de omniprezenţii securişti, drept „discret” politic, se arată, totuşi, interesat de soarta tineretului studios român, şi încearcă să faciliteze calea spre un program cu deschidere spre Italia. În rest, „vrăjit”, pe de o parte, de inşi fără scrupule, ca Victor Georgescu, vărul său, ori ca Alexandru Stan, fost coleg de facultate, acum vicepreşedintele Academiei din Republica Socialistă România, şi excedat de bruscul entuziasm faţă de persoana sa, purtătoare a însemnelor civilizaţiei, savantul este cuprins de îndoieli. După conferinţa susţinută la Bucureşti, leviathanul bizantin prinde o nebănuită, ai zice la prima vedere, poftă de viaţă – un număr mare de persoane, congeneri, rude, disperaţi sau provocatori, îl inundă cu solicitări, ca pe unul influent, aureolat de titluri, şi, mai ales, de statutul de cetăţean occidental. Amabilitatea sa de fond se turteşte sub tirul entropicilor băştinaşi, astfel încât Traian Manu observă, cu amărăciune ce basculează, până la urmă, într-o greaţă ce-i va provoca şi sfârşitul: „La un moment dat însă, iartă-mă, am avut impresia că mă străduiesc să umplu butoiul Danaidelor, pentru că mereu apăreau alţii şi alţii... şi fiecare dintre ei cu cereri concrete – medicamente, care ştii că aici, fără asigurare, fără reţetă, sunt costisitoare, haine, cafea, invitaţi, cărţi, casete şi mai ales intervenţii... Aşa că, până la urmă, mi-a fost destul, m-am revoltat. Ce caut eu aici? m-am întrebat într-o dimineaţă, când am dat cu ochii de faţa mea, în oglinda de la baie”.

Întâlnirea este un acte manqué, nu se produce acea reconciliere cu sine estimată – „transfugul” din notele de urmărire (romanul reproduce, ca atare, mostre din documentele întocmite de o Securitate poltronă şi violentă) nu poate depăşi starea de „buimăcit”, după cum sesizează el însuşi, la finalul sejurului, într-o zonă a lumii, care, vorbă clasicizată, e „ţara care a fost a noastră şi nu mai e a nimănui...”.

O prezenţă suavizată, reconstituită prin segmente scurte, este Buni, iubita din tinereţe a eroului, moartă înainte de întoarcerea lui, încă o motivaţie pentru exegeţi să amintească de Gavrilescu al lui Eliade. Oricum, motto-ul cules din autorul lui La ţigănci, centrat pe dificultăţile exilatului de a desluşi semne în drumul spre casă/spre Centru, indică faptul că avem în faţă nu doar o naraţiune ingenioasă, unde racourci-ul face legea, ci şi o carte zguduitoare, tocmai pentru că e „săracă” în rechizitorii şi epitete resentimentare, despre raportul între realizare şi eşec, între puterea de a suporta individual şi costurile (re)socializării în medii cu experienţe dramatic diferite de a ta. Gabriela Adameşteanu este o prozatoare excepţională, care ştie să ex-pună contrapunctic episoadele şi să-şi efaseze parti-pris-urile de insider al lumii orwelliene evocate.