Pilitura intelectuală, atâta câtă este, limitată, oricum, vorba lui Maiorescu, se dovedeşte atrasă, hipnotic, la noi, de uriaşul magnet care e discursul identitar. Facem ce facem (ca făptuire socială ori economică, prea puţin) şi ne întoarcem, cu furor, asupra figurilor potenţialităţii. O tentaţie, şi nu minoră, în vremurile noastre, care dau impresia de crâncenă amoralitate, e să alegi un astfel de motto: „Am ajuns la concluzia – şi poate părea peste măsură de dramatică astfel spusă, dar jur că nu glumesc – că e mai bine să mori decât să trăieşti lipsit de onoare”. Semnatarul este Václav Havel. Visăm, difuz, cam toţi, o reîntoarcere la originar, dorind să traducem asta prin suspendarea ori anularea vinovăţiilor acumulate, adică a reconstruirii demnităţii, self-respect-ului, prin debarasarea de plumbul stigmatului naţional, sintetic definit în complexul Dinicu Golescu. Contrariatul boier, tot mai stânjenit de dublul joc – alienant, în fond! – al exaltării civilizaţiei şi deplângerii propriei etnii, afirma trist la finalul simptomaticului său voiaj: „am rămas în urma tuturor neamurilor”. Este clar, până şi pentru ultra-naţionalişti, că revanşa noastră răsunătoare asupra unei istorii nedrepte va mai întârzia o vreme, aşa că revirimentul miraculos rămâne mai mult un element de ordin mistic, plasat procesării celeste, obscure, orice s-ar zice teologic, pentru muritori.

Dar, miraj curat, revenirea la linia de start dă aripi imaginaţiei aflate în impas la prognoze cu europenizări. Că respectiva linie de start a fost rău distorsionată, în detrimentul nostru, bineînţeles, se vede clar, de pildă, din legitimarea încercată în preludiul Baltagului, când românii, întârziaţi la strigarea poziţiilor avantajoase (ca „rânduială” şi „semn”), trebuie să se mulţumească, tăcuţi, cu ce a mai rămas: „– Dar voi, necăjiţilor, de ce aţi întârziat ? – Am întârziat, preaslăvite, căci sântem cu oile şi cu asinii. Umblăm domol […] Aşa ostenim zi şi noapte, tăcem […]”. Curios lucru: azi, în ciuda efortului unor istorici serioşi, generos circulanţi (Vlad Georgescu, Neagu Djuvara, Al. Zub, Florin Constantiniu, Keith Hitchins, Catherine Durandin), de a arăta, punctual, de unde ar trebui reluate firele devenirii noastre, strămutarea discuţiei din planul istoric în planul ontologic rămâne un reflex puternic. Să restaurăm fiinţa naţională, da, par să spună practicanţii discursul identitar anti-stigmatizant, dar să pornim nu de la cutare câştig net, măsurabil pragmatic, în ordine civilă, ci de la nivelul protoistoric, zonă de la care ni s-ar trage handicapul. Sigur că receptăm cu emoţie – măcar cei din venerabila Republică a literelor, cu rădăcini ideologice renascentiste, ba chiar antice – tabloul interbelic relaxat, când Eliade, licean, îşi comanda cărţi în Italia, Ionescu scria Nu şi căpăta un premiu, iar Cioran izbucnea în Schimbarea la faţă a României fără să fie închis etc.

În general, vreau să spun, climatul intelectual nu era saturat de vinovăţii, de tare etice, astfel încât se putea ridica, suficient de salubru-agresiv, o generaţie tânără, impetuoasă, cu şanse. Că unii au jucat (şi) pe cartea mesianismului, având viziunea redresării etnice prin clocotul legionar, asta ţine de o ambianţă europeană, ce agrea, intelectualmente, taxinomiile pe criterii etnice/ tribale/ naţionale. Ca dovadă, interesul arătat de români, în 1927, vizitatorului Hermann Keyserling, autor, un an mai tîrziu, al unei Analize spectrale a Europei, nu prea măgulitoare pentru noi. I-ar mira pe unii, dar nu şi pe practicanţii lucizi ai imagologiei, cum anume ajunge marele călător la concluzii psihoetnice atât de înrudite cu ale lui D. Drăghicescu din teribilul tom intitulat Din psihologia poporului român, publicat în 1907. Sau din mai vechea Descriptio Moldaviae, unde nefericitul aliat al lui Petru cel Mare repertoria o suită de contradicţii, care, la o adică, ne-ar putea chiar uniciza. Reţinem, în fugă, că enorma bogăţie a ţării acţionează paralizant asupra voinţei şi temperamentului, că oamenii sunt „molatici, buni, nepractici”, că religiozitatea păstrează un vital nucleu precreştin. Dar însemnările imagologice ale lui Keyserling uimesc atunci când vine vorba de concluzii, organizate în regimul viitorului şi optativului, cu reprezentarea unui orizont mai voluntar, apt să decomprime acest popor ilustrat mai ales prin virtualităţi. În spirit asemănător, profetic, redactează Blaga Trilogia culturii, şi Noica, în plin elan naţionalist, Cumpătul vremii şi spiritul românesc. Oricând se găsesc şi alte exemple ce explică naşterea şi succesul protocronismului contemporan la mioritici. Vulgata etnonaţională exaltă demnitatea proiectată în trecut. Închiderea metafizică la problematica sincronizării şi globalizării actuale e deja, demult, marfă electorală.

Până şi în maniera obsesivă şi apofatică în care Cioran îşi pune întrebarea cumplită Comment peut-on ętre Roumain? se distinge oferta raţională a proiectului continuităţii de tip istoric (în ciuda faptului că „nihilistul”, ca şi alţi congeneri, nu prea părăseşte palierul metafizic al abordării, menţinându-se în nebulosul discuţiei despre naştere rea sau norocoasă): „în ţara aceasta [...] nu există continuări, reluări, linii şi directive”. Adică, am zice, restaurări selective, respectiv ideea de legato, de solidaritate aproape administrativă cu antecesorii merituoşi, încă situaţi de mentalităţile profesorale în zone ceţos medievale, cvasilegendare. Cam aşa, cu rezultatele cunoscute, îşi situa naţional-socialismul german simbolurile culturale, invocînd, în şcoli, Walkirii, Nibelungi şi pe supraomul ce trebuie restaurat, Siegfried-ul cu acte în regulă, desigur suprematist-germane.

Cu alte cuvinte, avem ce să invocăm, în afară de edenul protoistoric (anterior liniei de start, care, am văzut, nu s-a dovedit politic corectă, unii sprintând precoce), când pomenim, în context pozitiv, restauraţia? Avem a continua o droaie de proiecte ale paşoptiştilor – e cazul să restaurăm, iată, entuziasmul; avem de asanat câmpuri de false competenţe, deci să reînnodăm cu „cinismul” dreptei critici, „cu oricâte sacrificii”, a lui Maiorescu; avem de imitat febrilitatea creatoare a generaţiei ´27, deci să-i scoatem pe tineri de sub zodia diminutivelor. Multe de restaurat (şi asta într-o versiune zdravăn comprimată): entuziasmul (recompensabil), criticismul (cu iubire pentru Platon, dar cu mai mare iubire de adevăr), dinamismul cosmopolit (cu procente nerizibile din PIB pentru învăţămînt şi cultură). Numai cine ştie să restaureze poate inova. Poate avea demnitate. Şi poate evolua, ca să nu o ia, sisific, de la originar.