Este ca şi imposibil să nu observi, sub ochii tăi intubaţi de ştiri cu orori, de tipul violurilor asupra gramaticii limbii prin care se sărbătoreşte Centenarul, spre pildă, că inşi cu mărunt rating intelectual se îngrămădesc la categoria persecutaţilor de către un aşa-zis stat paralel. Cum ar veni, reprezintă un fel de minoritate, persecutată, vezi bine, de rău-voitori, „rezistenţi”, de un soi de luptători de gherilă care fac, nu se ştie cum, o armată, chit că fără arme. Discuţia este, însă, despre toleranţă şi drepturile omului. Abordarea constelaţiei minorităţilor cere prezenţa unei „plase de siguranţă”, furnizată de un background filosofic. Să nu uităm, atunci când ne tentează avântarea spre infailibilitatea de bun-simţ a formulei live and let live (verificată în lumea vestică), că la Kant, spre pildă, libertatea este un postulat, o posibilitate, nicicum o demonstraţie. Exprimarea liberă a setului personal sau micro-comunitar de valori rămâne un deziderat, o problemă în curs de demonstrare, iar ceea ce stipulează diversele organisme optimizate pentru precizarea (da, e şi o acută chestiune lingvistică, care ar cere şi ea ceva competenţă din partea legislatorilor, măcar pe versantul alegerii unor colaboratori profesionişti!) drepturilor omului are o componentă utopizantă. Desigur că tablele legii indică stadiul dezirabil, de asta şi funcţionează, secularizat, în siajul eticii biblice.

Până în clipa de faţă, consultând tot soiul de liste, cataloage şi alte agregări verbale pe tema potenţialilor opresaţi, am dedus două lucruri. Unu, că varietatea minorităţilor e debordantă, încurajând nu doar imaginaţia, ci şi simţul nostru intelectual să figureze lejer virtualităţi „ciudate”, ca în taxinomia lui Borges privitoare la animalele împăratului. Ultimul om, nietzschean sau nu, tot o minoritate va reprezenta. Ca şi fiecare dintre noi, cei care acum viem (folosesc arhaicul verb intenţionat, întrucât mă aflu în mijlocul unei bibliografii computerizate. De-ale subconştientului, deh, cu produsele sale minoritare şi opresibile!). Al doilea aspect desprins din năucitor de multele exemple consistă în absenţa unei secţiuni dedicate minoritarilor gândirii, să le spun astfel. De exemplu, aceia care se expun susţinând că putem nimeri un criteriu unic de evaluare, tractant şi iluminant (concret: atitudinea faţă de pedofilie sau faţă de un cutare politician extremist). Sau aceia care devin „ţinte” motivându-şi epistema prin bănuirea unui adevăr unic, de ordin transcendent (concret: Allan Bloom, care îşi începe „insuportabilul” eseu The Closing of the American Mind prin constatarea popularităţii expresiei „adevărul este relativ”, a cărei contestare atrage mefienţa sau indignarea interlocutorului: „eşti cumva un absolutist?”). Enumerarea minimală de categorii vulnerabile, cu criterii oficiale, agreate adică în summit-uri speciale, înseamnă doar itemi precum: vârstă, SIDA, copii, dizabilităţi, homosexuali şi travestiţi, femei, loc de muncă, violenţă, grupuri etnice ori religioase. Mă întreb însă dacă, pe lângă aceste forme de fiinţare, fără îndoială, problematice, irefutabil sprijinite statistic, nu apar ipostaze stranii, de evidentă nedreptate, pe care înaltul funcţionar ONU, să spunem, nu le întrevede, căci ductus-ul său mental e unul normal, axat pe logica statistică (din păcate, întrucât marile naraţiuni de azi despre defavorizaţi echivalează doar cu domeniul lui ce se vede, mai exact cu ceea ce pot, sau au norocul, să înregistreze jurnaliştii).

Partea amuzant-grotescă a foarte serioasei probleme privind discriminarea e efectul de bumerang derivat din demersul administrativ cam belferesc, din fotoliu nepândit de traume – axat pe dimensiunea rezolvabilităţii. Poate a cyber-rezolvabilităţii, pentru că lumea „reală”, miscelanee şi „neatentă” terminologic nu prea pare dispusă la reamenajarea vocabularului. Sau, dacă dintr-un nou cod al marginalilor iese „un ce profit”, cum ar spune Conu Leonida al nostru, poate că da, se reformează şi începe să declanşeze procese ce-i pot costa scump pe majoritari. Câteva mostre din procedura deviantă a transpunerii alterităţii în fantasme lingvistice mi s-au părut chiar instructive, mai ales că au parfum de gândire tip Big Brother. Astfel, citesc într-un recent Diversity Style Guide că, dacă rostim America, trebuie să fim conştienţi că ne referim la toată emisfera vestică, nu doar la Statele Unite. În State, a se evita cuvântul banana, deoarece, în slang, trimite la asiaticii emigranţi care „se dau cu albii”. Similar, coconut denotă filipinezii interesaţi de prea rapida adaptare la regulile albilor. Ambele nume de fructe se cer folosite doar în cadrul organizat al citatelor. Şi încă: inocentul egg devine factor de scandal, în slang însemnând albul îndrăgostit de cultura asiatică (pe care, se sugerează, n-o înţeleg decât nativii). Apoi: nu are ce căuta „brav” în caracterizarea unui indian – e ofensator. Să evităm „Confucius spune”, pentru că îi jignim pe americanii de origine asiatică, banuiţi că vorbesc în proverbe şi nu pot dezvolta gânduri proprii ori acte în afara stereotipiei. Ce nici n-am bănui: ştiaţi că vocabule precum Occident, Orient, Lumea Nouă, Extremul Orient stârnesc, la o adică, nervozitate? Ele echivalează cu o Weltanschauung de rit eurocentric. Că sintagma Lumea a treia nu e ceva cuşer, asta e poveste mai veche. Tot aici intră şi exotic, jignitor dacă nu cumva e folosit şi pentru civilaţia europeană, atunci lucrurile revenind la „normalitate”. Nu se zice preferinţă sexuală, ci orientare sexuală. În tot cazul, cel mai bine întrebi interlocutorul cum să i te adresezi. Ca regulă, frecventele expresii „suferă de...”, „victima unui...”, „lovit de...” se cer ocolite, căci nu orice persoană cu dizabilităţi suferă. Preferabil: X are „distrofie musculară”.

Interesant găsesc faptul că, la noi, deşi atari nuanţări stârnesc, deocamdată, mai degrabă ilaritate, de parcă ar fi aspecte din Star Wars, realitatea socială absoarbe fluent handicapaţii (pardon, persoanele cu dizabilităţi psihice sau/ şi cognitive), ajunşi un fel de modele în ochii setoşi de succes ai telespectatorilor. O iniţiativă bună, care să frâneze apetitul totalitar al maistream-ului, ajunge să creeze „tablouri” comportamenale în care absenţa culturii e numită tot cultură. Destui sociologi, ca şi unele portavoci ale lor, practic ziarişti de toate coloraturile, vorbesc acum, dezinvolt şi absolut nediscriminatoriu, de cultura drogurilor, de cea a gang-urilor, a subteranelor, a cloşarzilor, de cultura sportivă etc. O fi şi o cultură a lipsei de bun-simţ? După semnalele date de cei care văd duşmani ai poporului peste tot, mai ales în zona criticilor unei guvernări, aşa ai zice (prin anii cincizeci, termenii erau bandiţi, reacţionari, legionari, lifte spurcate vândute puterilor imperialiste etc). Fapt este că, mereu, vocile libere, netemătoare de a arăta goliciunea liderului mult-stimat, se ridică din rândul artiştilor. Aceia care, deşi ar putea metaforiza până mai apoi, folosesc cuvintele denotativ, chiar aspru-punitiv, atunci când e vorba de soarta generală, şi nu numai de a Republicii literelor, de exemplu. Kant era rezervat când era în chestie cuvântul libertate. Dacă ar auzi de acest mare sportiv al campionatelor ce n-au nevoie de precizări calendaristice, unii decidenţi de-ai noştri ar înţelege, poate, ce înseamnă a-ţi fi ruşine de statutul tău de minoritar într-ale lucidităţii.