Aproape întotdeauna, expresia publică a lui Eugen Negrici înfloreşte într-un surâs ce sfidează hermeneutica. Ai putea crede că acea mină enigmatică derivă dintr-un plan de obiectivare a angoaselor, şi, ca atare, omul ar răspunde unui canon comportamental clasicizant. Dacă adăugăm, aici, şi veritabila superstiţie a tonului măsurat, a unei stilistici centrate pe forţa conciziei, atunci ar fi îndeplinite condiţiile să vorbim credibil de o persoană care practică arta îndepărtării. Elementele unei poetici a strălucirii discrete ordonează şi mişcările asociative, care, simetric, configurează o poetică a preciziei mentale (cum ar spune Toma Pavel). O precizie atât de ordin somatic, vizibilă în desele referiri la salubritatea severităţii, atât de detestate, îndeobşte, de omul comun, dar ale cărei roade sunt râvnite de oricine, dar şi de natură programatică, de constatat în foarte atenta organizare a simbolicului. Pasiunea pentru taxinomii şi, în general, pentru sistematizare, ţine tot de acţiunea de efasare a particularului în favoarea idealului, aspect deopotrivă platonic şi creştin. „Hărţile” din Sistematica poeziei tocmai asta sunt: modele ideale ale tropismelor spiritului creator, tentative de cristalizare a unor fluidităţi dezarmant de insidioase. Ca orice critic autentic, promotorul expresivităţii involuntare este aproape obsedat de ceea ce poate însemna exemplaritatea, din motivul simplu, logic vorbind, al implicaţiilor gravisime nu numai în câmpul literar, ci al oricăror întocmiri cărora le-ar putea lipsi rigoarea. Or, ce face mintea stoică: limitează răul interpretativ nu neapărat prin ecluze sau îndiguiri terminologice, ci printr-un program de preîntâmpinare a derapajelor. Aici transpare, poate cel mai clar, lecţia maioresciană, aceea bazată pe practicarea unei hygične des lettres. În chip asemănător se poate dovedi faptul că Eugen Negrici este, structural, un profesor, în sensul că şi-a pus mereu problema – era să spun clasică, dar aşa şi este! – că o conceptualizare corectă, în speţă o filosofie, trebuie să sfârşească într-o pedagogie.

Lucrurile ar sta conform descrierii anterioare dacă nu ar fi subminate de un alt set de semnale prin care se coagulează imaginea „excesivă” a îndrăgostitului de romantism. Om al reveriei – din care, e adevărat, pot ţâşni acţiuni teribile, celebrând un dinamism comprimat mult timp – Eugen Negrici oferă atâtea date ce confirmă o natură melancolică, încât, văzându-l la vânătoare, străbătând impetuos hăţişuri, fără grijă de rănire, cu o „febră” tipică, izvorâtă din acea intensitate aproape mistică (discutată de Virgil Nemoianu, când ia în considerare modelul „mult prea ambiţios” romantic), ai impresia că acesta e omul, cel al scânteii vizionare, care îl mână până la autoexpunerea cea mai evidentă. Şi socialmente am găsi câteva argumente, începând cu temperatura câte unui discurs clocotitor de tip critic, cu inspiraţia venită din organicitatea totului visată de fiecare meliorist, şi încheind cu proiecţia armoniei erotice, într-un panerotism, de fapt, echivalent cu faptul estetic, de vreme ce traduce sentimentul iminenţei unei revelaţii care nu se produce. Tot din zona romantică vine şi interesul pentru perspectivarea istorică a cărţilor, mentalităţilor şi ideilor, care, la noi, coroborate, creează senzaţia nu prea confortabilă a unor trăitori în orizontul iluziilor. Mult comentatul volum pe această temă are o fibră patetică de coloratură cioraniană combinată cu o ilustrare literară nemilos de exactă. Sigur, gândul demistificării nu aparţine portativului romantic, dar procedura „radicalizantă”, da. Reţinem acel plonjon, iarăşi specific romantic, în domeniul parşiv-atractiv al comparaţiilor cu figuri tutelare, oameni cari au fost (cum zice istoricul en titre), din care rezultă, fără rest, sentimentul brizant al epigonismului. Cert e că Eugen Negrici, cunoscând şi invocând de la sursă, din cronici, hrisoave şi pravile, forma mentis a noastră, resimte, fără s-o acuze ca atare, îmbrăţişarea adesea ucigătoare a trecutului. S-ar cuveni adăugat că cineva care trăieşte in media res şi e reactiv în orice subiect politic actual a putut cantona în reprezentările unor Grigore Ureche, Miron Costin sau Antim Ivireanul, cărţile despre astfel de proto-autori putând fi citate drept contraexemple, alături de, să zicem, cele ale unor Paul Cornea sau Mircea Martin (cel din G. Călinescu ….), în cazul delicatei dezbateri, neîncheiate, de bună seamă, despre retardarea metodologică autohtonă.

Totuşi, chiar dacă am accepta că ipotezele portretizante expuse mai sus ar conlucra cumva, concurându-se spre a se bucura, eventual, de complementaritatea ce împiedică dispersia epistemologică, găsim că s-ar ivi şi un alt front interpretativ, provocat, pur şi simplu, de complexitatea profesorului nostru. Cu inteligenţa sa serpentinată, înzestrat cu acea voluptate de a îndruma, nu de a controla, iarăşi congruentă unui spirit euristic ce evoluează, însă, într-o epocă în care liniile individuale de dezvoltare sunt puţin numeroase, Eugen Negrici ex-pune puternice tensiuni trimiţătoare la modalitatea barocă a existenţei, scris-citite ori îndurate. Elitist şi autoreferenţial, el îşi aliază, fără retorism, credinţa în Dumnezeu într-o luptă fără armistiţii cu ostilităţile lucrurilor. Ceea ce am putut vedea, de-a lungul unor decade de când îl cunosc, ţine, în momente nu puţine, de figurile sfâşierii şi ale mistuirii, iar neo-stoicul din el, hrănit necontenit de simţul etic şi civic, ne dă imaginea rafinatului pus de o istorie mereu ironică, cel puţin prin Levant, să găsească soluţii, precare în tot cazul, de simbioză cu teratologicul. Nu doar o dată l-am văzut vehement când comenta vreo ierarhie inversată, şi nu din unghi publicistic, ci din perspectiva unei viziuni coerente asupra lumii, dominată, adică, de sentimentul justiţiei. Acesta îi pare efectiv o lege morală a cosmosului, cam în sensul în care Hesiod (Munci şi zile) vedea justiţia înscrisă, ca diferenţă de specie, în structura morală a omului, în vreme ce Orfeu o situa direct lângă tronul lui Zeus, ca reglator al destinului muritorilor. Prevăzut cu atare armă, fără legătură cu arma sa de foc, care vine la pachet cu nepreţuitul câine de vânătoare, Eugen Negrici realizează o sinteză de hipostaze, fiind simultan puritanist, cu ochii, adică, la episodul taboric, elegiac, mare comentator, după ştiinţa mea, al ruinei universale (vezi, spre pildă, glosele la Ţiganiada) şi seducător prin ursită (nu îl recomandă Adrian Marino pe Don Juan drept eroul baroc exemplar?). Ceea ce populează, ab initio, acest univers al contradicţiilor consistă în faptul că seducătorul logosului nu se poate seduce şi pe sine, deşi tentaţia e, principial, mare, iar contextul mai mult decât invitant. Aparenta dezagregare indică forme deloc la îndemână de existenţă: omul s-a risipit, incorigibil, în nenumărate acte de generozitate, pentru a rămâne întreg, şi a încercat, pe de altă parte, tot soiul de aproprieri din toate registrele, spre a rămâne fidel. Putem parcurge Iluziile literaturii române şi pe această direcţie, a intensităţii cu care se resimte conştiinţa vanităţii eforturilor, în raport cu starea designată pentru făpturile cu suflet, şi anume umilinţa.

Eugen Negrici crede în ritualurile criticii, fără îndoială, dar este printre primii care le pun la îndoială în favoarea ideii de adevăr care vine nu doar din ingegno, ci, eventual, din pulsiunea religioasă sau din inalienabila demnitate proprie. Credinţa sa în posibilitatea existenţei într-un sens al lumii – şi, pentru asta, l-am admirat constant – transcende literatura, chit că se serveşte de ea pentru ca el să nu devină eticist-didactic sau un alegorizant. De ce îl respectăm pe profesorul nostru, care s-a comportat, de altminteri, permanent ca un prieten? Pentru că a rejectat mereu compromisul, a suspectat căile comode ale rutinizării, nu a agreat mezalianţele şi, mai presus de toate, a sesizat simulacrele, oricât de fastuos-profitabil ar fi fost prezentate ele de unii sau alţii. Pentru că, în alte cuvinte, este un om ataşat, esenţialmente, de adevăr, fel de a spune că ar pune la bătaie, într-un pariu „baroc”, tot talentul său interpretativ pe cartea responsabilităţii morale, unica în stare să facă diferenţa dintre valorile eterne şi „valorile” zilei.