Zi geroasã, zãpadã îngheþatã în jurul sârmelor de telegraf (dar mai existã, mai funcþioneazã telegraful ca mijloc de comunicare?) Nu am ieºit de trei zile ºi nici nu voi ieºi pânã în 3 ianuarie. Nemulþumit pentru cã intru în noul an restanþier la scris. Dar se putea altfel? Citesc cartea aiuritoare a lui Duke, congresmanul negaþionist al holocaustului. O întoarcere a istoriei pe dos.

Zi geroasã cu soare. Am terminat de citit Duke, am început Patapievici (Omul recent). Încerc sã repornesc lucrul la articolul despre Trubendal. Scriu despre cãrþi cu sentimentul cã repet ce am spus ºi despre altele, cã mã tot repet. Mai bine aº scrie amintiri, portrete, evocãri ale lumii literare prin care m-am învârtit. Am scris unele lucruri de acest fel ºi au fost bine primite. M-am obligat însã (faþã de mine) sã scriu acest ciclu de articole despre momentul literar 1945-1948 ºi trebuie dus pânã la capãt. Ar mai fi sã scriu despre romanul Soranei Gurian (dar nu-l gãsesc), despre Revolte de F. Aderca, de care am dat chiar printre cãrþile mele (a apãrut în 1945 la Fundaþiile Regale), despre nuvelele lui Petru Dumitriu (Euridice) ºi despre Întâlnirea din pãmânturi a lui Preda. Dupã asta o privire de ansamblu, câteva consideraþii istorice, sã spun ceva despre „crizism“, subiectul acelei polemici din 1946 pornitã de la faimosul articol al lui Virgil Ierunca.

Azi ies din casã, în sfârºit, mã duc la R.l., prima reuniune redacþionalã din acest an, mã duc cu plãcere, ca deobicei, totuºi cu un ghimpe în suflet pentru cã n-am încheiat articolul. De fapt abia l-am pornit, lungã, anevoioasã pornire, istovitor demaraj. Aceste începuturi dificile îmi consumã energia, îmi taie suflul, astfel cã de la o vreme scriu scurt, tot mai scurt, dar ce rãu poate sã fie în scurtime? Pentru cititor, nimic rãu.

Mã îndrept vertiginos spre a 66-a aniversare ºi mi-e rãu. De vreo douã zile am dureri în jurul ochiului stâng, pleoapa de jos inflamatã, roºie, mã doare. Am fost ieri la Fane B., marele oftalmolog ºi bunul meu prieten care s-a uitat în fugã: pare sã fie un început de conjunctivitã. Mi-a prescris niºte picãturi. Le-am picurat în ochi, cum mi-a spus. Efectul e deocamdatã nul. Ba încã mai mult mã doare. Ba mã doare ºi capul, chiar acum, când scriu. Astfel începe anul 2003, sper sã-l termin mai bine, sã-l termin.

Lucrurile nu sunt chiar disperate, cum mi se pãreau ieri. Am fost din nou la Fane, azi dimineaþã. Izbucneºte un banal urcior, dar dureros, sâcâitor. Parcã totuºi durerea s-a mai potolit, deºi F. îmi spuse sã mã duc luni dimineaþã sã-mi facã o micã incizie. Fir-ar sã fie! Sper sã scap fãrã incizie, ce plictisealã!

A fost adineauri Livius, sã-mi aducã articolul despre Caragiale, discutat cu N.M. Mi-am aruncat ochii pe el, admirabil. Îi spun, dar el ca ºi cum n-ar fi auzit: dacã nu-i bun aruncã-l la coº, v-am mai spus asta ºi voi nu vreþi sã þineþi seama, dacã ceva din ce vã dau nu e bun, aruncaþi la coº. Cunoscutul rãsfãþ al lui L. Am sã arunc articolul în pagina a 3-a R.l., la loc de cinste, în deschiderea numãrului Caragiale, imediat dupã editorialul lui N.M.

În sfârºit, soare! Dar nu pot sã ies, am de scris pentru numãrul special articolul despre Caragiale, astfel cum l-a vãzut Valeriu Cristea. El a polemizat cu mine, având dreptate, dar ºi eu aveam dreptate. El vorbea despre inconsistenþa sufleteascã a personajelor lui Caragiale, expresii ale vidului, pe când eu vorbeam dimpotrivã de frenezia lor vitalã, de excesul de trãire al acestor oameni, înnebuniþi de patima politicã. Se poate susþine ºi una ºi cealaltã.

Antipaticã dimineaþã de luni. Antipaticã mai ales prin faptul cã trebuie sã scriu, „scris de meserie“, în timp ce afarã e soare. De aniversare m-au sunat cam aceiaºi, dar parcã mai puþini decât în alþi ani. ªi vor fi din ce în ce mai puþini, lucru firesc.

M-am aºezat la masã ºi am tras sertarul din dreapta cu un gest mecanic. Am scos Jurnalul, l-am deschis, am notat data ºi... nu am nimic de scris. Ba, mai rãu, îmi pare fãrã rost sã fi scris ce mi se întâmplã, sã recapitulez întâmplãrile de ieri. Este fãrã rost.