Luna aceasta, în 31, Nichita Stănescu ar fi împlinit 69 de ani. Îmi amintesc acum, în legătură cu el, dintre atâtea altele, o întâmplare. Eram mai mulţi în curtea vechiului sediu al Uniunii, din Kiseleff, şi el spunea, pornind nu mai ştiu de la ce: vă daţi seama că numai peste 12 ani voi avea 40! Sensul era că nu se află chiar departe de bătrâneţe. Avea atunci 28, eu, 25. Deci întâmplarea se petrecea în 1965. Nichita a murit la 50 de ani, sunt de-acum 19. Ameţitor!

Repeziciunea trecerii timpului o măsor şi prin faptul că sunt acum, iată, 17 zile de când nu am mai însemnat aici, în caietul meu „zilnic”, nimic.

Aseară, brusc, m-am simţit rău. Dureri în spate pe care nu ştiu cum să le explic, semănau cu acelea care îmi anunţau colicele renale de altădată. Am intrat în cada plină cu apă caldă şi s-au mai potolit. G. mi-a uns spatele cu ceva şi m-am liniştit, în fine. Dar gândurile cele mai negre nu mi-au dat pace, bineînţeles. De-acum orice suferinţă fizică o raportez, cum altfel?, la tot ce poate fi mai rău.

Dintr-odată, vreme urâtă, lapoviţă, frig. Mai neplăcut este că mâine trebuie să plec la Constanţa, trebuie. Dacă mergeam săptămâna trecută, vremea ar fi fost bună, dar am amânat. Mereu amân, amân ceea ce nu-mi face plăcere, dar amân şi ceea ce, eventual, îmi face plăcere, dintr-un reflex de care sunt dominat.

Acum, când scriu, e ora 10. G. se operează de cataractă la ochiul drept. Nu a vrut să merg cu ea, a refuzat ferm, spunându-mi că sunt emotiv, că mai rău aş încurca-o ştiindu-mă acolo, frământându-mă. Reacţia ei e tipică, ce pot să fac? Mă frământ aici, aştept cu inima strânsă, deşi am fost asigurat că operaţia este acum una de rutină, azi se foloseşte o tehnică nouă, fără internare, după două ore pacientul este acasă. Aştept.

Operaţia Getei a mers bine, într-adevăr, după două ore a venit acasă. A doua zi i-au desfăcut bandajul şi vedea. Vede strălucitor, îmi spune, mai bine decât cu ochiul neoperat. Ce minune! Sunt unele dificultăţi, deocamdată, grija de a nu se lovi, spălatul feţei, al părului, dar ce e greu a trecut.

Nu am însemnat nimic despre vizita la Constanţa, dinainte de operaţia Getei. Momentul greu a fost în legătură cu draga noastră mătuşă (Tanti Lili), de 89 de ani, care zace în aşteptarea sfârşitului după accidentul în care şi-a fracturat piciorul. O îngrijeşte o familie din vecini, cu care a convenit în urmă cu mai mulţi ani că le va lăsa garsoniera după moarte. Cu condiţia de a o îngriji când va fi bolnavă. E o combinaţie căreia îi cad victimă oamenii bătrâni rămaşi singuri. Acea familie bineînţeles că a dat de greu cu îngrijirea nefericitei mele mătuşi, şi e greu, într-adevăr. Acum regretă aranjamentul, protestează, ar vrea să renunţe, să vină familia ei s-o îngrijească pe bătrână, familie care aproape că nu mai există, câţiva vârstnici cu necazurile lor. Am fost s-o văd pe iubita noastră Tanti Lili, împins mai mult de soră-mea, deşi simţeam şi eu că trebuie să mă duc, poate că va fi ultima oară când o mai prind în viaţă. Cum am intrat, m-a trăsnit un amestec de mirosuri oribile, de fecale, urină, medicamente, groaznic. Fereastra deschisă larg spre a aerisi cât de cât încăperea. Ea întinsă pe pat, pe o muşama, acoperită până la gât cu un pled de sub care se ghicea trupul micşorat la culme. Mă privea tăcând, mă recunoscuse. Mi-a spus şoptit: apropie-ţi capul să te sărut. Am mângâiat-o pe obraz, nu ştiam ce să-i spun, nu aveam cuvinte, îmi era îngrozitor de milă. Tanti Lili a noastră, fosta femeie vitală, frumoasă, veselă, glumeaţă, tonică, redusă la această mizerabilă condiţie. Culmea e că erau clipe când adormea, apoi se trezea şi încerca să lege o discuţie şi am desluşit, din ce murmura, aceste cuvinte: să mă fac bine. Aşadar, spera să se facă bine, nu putea renunţa la acest gând. Dar cum să se facă, era cu neputinţă, nici măcar n-au operat-o din pricina inimii slabe (au spus doctorii). Sărmana de ea şi sărmanii de noi dacă vom apuca să trăim mult.