Starea criticii (II)

Spuneam că reapariţia criticii în cultura noastră postbelică, după cincisprezece ani de dogmatism rigid, a fost legată de „reabilitarea“ lui T. Maiorescu, în 1963, taxat până atunci drept spirit nociv, reacţionar etc. Revenirea la Maiorescu echivala cu revenirea la critică, şi aceasta într-un moment în care absenţa criticii, a conştiinţei critice primejduise însăşi existenţa literaturii. Revenirea la Maiorescu avea semnificaţia unei salvări de ultimă clipă, şi încă mai mult decât în 1940 ni se potrivea acum ce spusese E. Lovinescu: „T. Maiorescu nu e un strămoş indiferent, ci o relicvă scoasă la secetă mare“.
Totuşi, către începutul anilor ’60, conştiinţa critică dă unele semne de resuscitare, mai ales după ce vin la reviste noi comentatori ai literaturii la zi, la Gazeta literară sau la Viaţa Românească, la Steaua din Cluj şi, tot acolo, la nou apăruta Tribuna. Mai întâi timid, pentru a nu trezi suspiciunea de estetism, apoi din ce în ce mai subliniat, aceşti noi comentatori literari se preocupă nu doar de „conţinut“, ci şi de „formă“, de felul în care „forma“ se constituie şi dă sens „conţinutului“. A vorbi despre talent, despre aspectele stilului, despre personaje bine construite, convingătoare, în unele scrieri, sau, dimpotrivă, în altele, despre limbajul sărac, inexpresiv, sau despre personaje schematice, false, acestea erau modalităţile de manifestare ale unei critici încă temătoare, ezitante, apropiindu-se totuşi, fie şi cu paşi mici, de adevăratele sale rosturi.
Situaţia criticii e alta după revenirea la T. Maiorescu, un act de redobândire a suportului conceptual. Să nu uităm totodată că recuperarea lui Maiorescu e una dintre consecinţele schimbării de curs politic iniţiate de regimul Dej în anii ultimi ai existenţei sale şerpuitoare. Acelaşi regim fusese aliatul cel mai de încredere al Moscovei, iar acum, în alt context, comitea acte de insubordonare. Acestea au avut drept consecinţă, printre altele, renunţarea tacită la realismul socialist şi refacerea legăturii cu tradiţiile culturale naţionale. Cu aviz de sus are astfel loc în Viaţa Românească, în 1963, discuţia în jurul personalităţii lui T. Maiorescu, deschisă de Liviu Rusu şi continuată de Tudor Vianu şi de Paul Georgescu, ultimul revizuindu-se şi pe sine, pentru că mai demult combătuse maiorescianismul. Poziţia lui de acum, de „reconciliere“ cu Maiorescu, îşi găsea totuşi argumente în faptul că şi înainte, în perioada dogmatică, se interesase de valoare, de calitatea artistică, descoperind-o la tinerii din noul val.
Generaţia care se afirmă la începutul anilor ’60 a profitat cu promptitudine de spargerea blocajului dogmatic, amplificând procesul. Criticii s-au proclamat fără ocol maiorescieni şi lovinescieni, acţionând concertat, s-ar spune, în sensul reimpunerii ferme a principiului estetic. Înainte de alte rosturi, critica îl va avea pe acela de a recunoaşte valoarea estetică. Şi de a milita pentru ea.
Vorbeam de acţiunea concertată a criticilor. Aşa s-ar fi zis. La Gazeta literară şi apoi la România literară, Matei Călinescu, Lucian Raicu, Valeriu Cristea, Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Mircea Iorgulescu, Dana Dumitriu, chiar eu însumi, dacă e să nu mă uit în detrimentul realităţii, la Amfiteatru (seria Băieşu), Mircea Martin, la Cluj, Mircea Zaciu şi discipolii săi de la Echinox (Marian Papahagi, Ion Pop, Ion Vartic, Marta Petreu), la Oradea, Gheorghe Grigurcu şi Radu Enescu, la Târgu Mureş, Al. Cistelecan şi Cornel Moraru, la Timişoara, Cornel Ungureanu şi Mircea Mihăieş, la Iaşi, Al. Călinescu, la Craiova, Marin Sorescu şi grupul de la Ramuri, toţi aceştia au acţionat, fără consultare prealabilă, în aceeaşi direcţie: susţinerea valorilor legitimate estetic şi respingerea imposturii literare. Marile confruntări de mai târziu cu dogmatismul revificat al anilor ’80, cu protocronismul oficializat prin Luceafărul şi Săptămâna, i-au găsit pe critici luptând de aceeaşi parte, dar tot prin coalizare spontană, în baza maiorescianismului fundamental ce-i unea, din nou ameninţat.
După 1990,  exponenţii cei mai creditabili ai noii generaţii de critici literari, instalaţi deja la posturile de recepţie şi control, sunt cu toţii, în ultimă instanţă, maiorescieni. Criteriul estetic, înainte de oricare altul, este acela care le orientează selecţiile şi le susţine poziţia de principiu.