Aflu de la d-na Mihaela Iovan că numărul din Ramuri pentru care urmează să-mi trimit articolul îi aniversează pe cărturarii Mihai Şora şi Eugen Negrici. Pe primul, la împlinirea vârstei fabuloase de 95 de ani, pe celălalt, la cei 70 de ani care ni-l arată mai activ decât oricând, angajat în mari construcţii şi polemici.

Neprevenit, aveam de gând să trimit alt „subiect” pentru rubrica din Ramuri, dar aflând de intenţia revistei mi-am zis că este cazul să mă supun acesteia. Cei doi sunt prea importanţi în cultura română şi, pe lângă aceasta, au vechi şi statornice legături cu publicaţia craioveană, cu spaţiul craiovean de cultură.

Cu studiile făcute în Franţa, cu trecutul său de luptător în rezistenţa franceză, cu debutul literar petrecut la Paris, cu activitatea de mare editor desfăşurată zeci de ani în România postbelică, salvator al „moştenirii literare” prin şansa pe care am avut-o de a şti că girează apariţiile din BPT, Mihai Şora a avut un rol benefic în cultura naţională în vremuri grele. Părea retras, prea discret, dispus să acţioneze spre binele acesteia numai din umbră, eficient, dar fără să se ştie că este, răbdător, tenace, asemenea „firului ierbii” care, după cum spunea în prefaţa unei cărţi, răzbate la lumină „de sub vitregia iernii” şi izbuteşte să aducă „promisiunea toamnei încărcate de binecuvântarea unui rod”. Îl credeam apatic, distant, de o excesivă prudenţă, cum mi se părea, dar l-am văzut, în anul ultim al dictaturii ceauşiste, printre cei şase scriitori care au semnat memoriul de sprijinire a lui Mircea Dinescu, poetul dizident. M-am mirat după aceea mai puţin când l-am văzut angajat, după 1989, în acţiuni militante şi civice de factură complicată, ca ministru al instrucţiunii publice şi ca membru fondator al Grupului pentru Dialog Social.

Să nu-i trecem, totuşi, scrierile într-un plan secundar. Despre dialogul interior (Paris, 1947) reprezintă o asumare originală a existenţialismului din linia Sartre-Heiddeger; Sarea pământului (1978) e un dialog complex între Mai Ştiutor şi Tânărul Prieten despre cunoaşterea artistică şi cunoaşterea filosofică, amândouă având ţelul de a ajunge, pe căile proprii, la sarea pământului, adică la înţelepciune. Firul ierbii (1998) strânge articolele, eseurile, interviurile din anii postdecembrişti, relevând cât de vie, cât de promptă a fost reacţia acestui spirit meditativ la evenimente, la tot ce s-a întâmplat, cu noi şi în lume, în aceşti ani dramatici.

Eugen Negrici este un mare profesor, un cercetător fără egal al literaturii române vechi, descoperitor al expresivităţii involuntare în texte care nu-şi propuseseră să fie altceva decât mărturii istorice. Un cercetător fără egal al literaturii vechi în sensul nu doar al competenţei imbatabile, dar şi al faptului că s-a ţinut departe de exagerări, de aberaţiile protocroniste devenite în anii ceauşismului politică culturală de stat.

Eugen Negrici a surprins prin preocuparea mai nouă pentru actualitate şi, până la urm Că, prin extinderea interesului său către toată literatura română, de la origini până azi. Este lucid în explorările sale şi deseori mefient, combătând mistificările şi triumfalismul unor reprezentări care ne-au făcut să sperăm, încurajaţi de G. Călinescu, că avem „o mare literatură”. Cât priveşte literatura din anii comunismului, chiar şi aceea din anii relativei liberalizări (1964-1971), Negrici o suspectează de conformism, efect al pactizării ideologice, chiar şi atunci când părea îndrăzneaţă şi critică. Aceasta când priveşte desfăşurările de sus. Când le priveşte mai de aproape, când analizează autori şi opere, descoperă nu doar fenomenele de impostură, ci şi creaţii autentice, mari cărţi scrise în anii opresiunii, cărţi durabile şi preluabile. Important este semnalul pe care îl dă, avertismentul că e fără nici un folos să ne îmbătăm cu iluzii. Lucid şi esenţial polemic în demersurile sale, Eugen Negrici poate fi totuşi înscris, alături de Mihai Şora, printre constructorii culturii române de azi.