Volumul Cenaclul de Luni – 40, îngrijit de doi dintre protagoniştii săi, Ion Bogdan Lefter şi Călin Vlasie, propune, într-o formulă dialogică (mese rotunde, interviuri), dublată de rememorare (amintiri – orientate sau nu de chestionarul conceput de cei doi îngrijitori, fragmente de jurnal) şi evocare (critică, exegetică), o (re)creionare (reactualizare) a poveştii lunedismului şi a originii optzecismului românesc, origine subîntinsă între 1977-1983. Firele narative, trase din desfăşurarea întâlnirilor începute şi concepute de entuziaştii studenţi ai Facultăţilor de Litere şi Filosofie din Bucureşti pe 3 martie 1977, sub coordonarea profesorului Nicolae Manolescu, au căpătat atât o identitate istorică, prin cărţile lui Ion Bogdan Lefter, cât şi o turnură mitologică. Cartea de faţă întreţine această dublă perspectivă, menţinând, astfel, în prim-plan nu numai filoanele poetice ale generaţiei, ci şi atitudinile complementare acestora.

De altfel, Mircea Cărtărescu intuia încă din 1991 importanţa acestei dimensiuni: „Mi se pare extraordinar, trebuie să spun de la început, că acest mit al Cenaclului de Luni nu se stinge odată cu trecerea timpului, dimpotrivă, apare mai puternic şi mai aureolat la generaţiile mai tinere” (Masa rotundă publicată în Contrapunct, 19 ianuarie 1990, reluată în opul de faţă). Potrivit lui Doru Mareş, acest proces începuse încă din anii ‘80: „când se atinsese apogeul, povestea căpătase – ceea ce nu e rău, în definitiv, o latură de mondenitate.// (...) după mondenitate, după Securitate, e bine să fie şi mitologie...”, afirmă acesta, remarcă urmată de intervenţia (auto)ironică a lui Andrei Bodiu: „Mitologitate!” (Masă rotundă organizată la „25 de ani de la interzicerea Cenaclului de Luni”, 2008). Cosmin Ciotloş identifică, în acest sens, „două linii de forţă: cea care face din Junimea ieşeană un model implicit şi cea care exploatează favorabil o coincidenţă nefastă de natură istorică (prima întâlnire având loc chiar cu o zi înainte de marele cutremur din martie 1977)”. Alăturarea celor două aspecte este însă destul de nefericită, fiind din sfere diferite şi cu o pondere mult prea diferită în conturarea acestei dimensiuni.

Modelul junimist a fost confirmat atât de cenacliştii înşişi, cât şi de critica literară, fiind asumat explicit numai ulterior, ca formă de legitimare. El reprezintă, de fapt, fondul prin care Nicolae Manolescu a menţinut ideea autonomiei literaturii atât în anii ‘60 şi ‘70, cât şi, iată, în anii ‘80, deşi avea loc o schimbare majoră a modului de raportare poetică la realitate şi, inerent, o schimbare a gustului.

Fără să-şi propună o descriere sistematică a ideilor şi reperelor literare impuse de Cenaclul de Luni, volumul de faţă pune în evidenţă piloanele centrale ale noii paradigme literare instaurate de optzeciştii formaţi la această şcoală, precum şi pedagogia implicită a acesteia. Primul pilon ar fi spiritul critic dezvoltat, Nicolae Manolescu afirmând că „cenaclul a avut un soi de unitate din asta, în «diversitate», în contradicţie, în conflict, care a făcut să fie o realitate foarte vie”. Ramificaţiile poetice şi individualitatea scriitorilor dovedesc eficienţa acestui spirit, dezvoltat pe fondul libertăţii de gândire, care defineşte şi cadrul acestei comunităţi: „Cenaclul a fost, practic, singura revistă vorbită de literatură care putea să existe în momentul acela şi care să ne ajute, pentru că se vorbea totul pe şleau, nu exista nicio temere...”, conchide Călin Vlasie. Observaţia e întărită şi de analiticul Gabriel Coşoveanu: „Am văzut mereu Cenaclul de Luni, în genere, ca pe o agora, ca pe un spaţiu al libertăţii, mai precis al nefricii de ceva”. Cosmin Ciotloş vede în spiritul critic elementul coagulant al Cenaclului, folosindu-se în acest sens de observaţiile pe baza cărora Stanley Fish defineşte „comunităţile de interpretare”, sintagmă căreia îi poate fi circumscrisă şi comunitatea lunedistă: „Nu literatura lor era scrisă pe «o singură voce», cum ricanau adversarii, ci felul de a o citi proba o remarcabilă omogenitate. Mai mult decât atât, mai mult adică decât să se constituie într-un grup capabil să genereze şi să rodeze un cod particular de lectură high definition, lunediştii au pus în act o veritabilă mitologie a acestui cod. Fără să falsifice conţinutul şi simţindu-i potenţialul de legendarizare, l-au ambalat în legendă”. Mai mult, „Cenaclul de Luni chiar a făcut tot ceea ce un curent literar putea face undeva”, consideră, pe bună dreptate, Doru Mareş. Spiritul critic lunedist a generat şi articulări teoretice, recognoscibile, între altele, în numărul dedicat de Caiete critice postmodernismului în 1986, nr. 1-2.

Un al doilea pilon îl reprezintă, după cum remarcă Gabriela Gheorghişor, „obsesia integralităţii, a totului”, altfel spus, de „vocaţia sintezei sau a totalităţii, trăsătură comună, după Ion Bogdan Lefter, romantismului şi postmodernismului”. E vorba de o nouă deschidere umanistă, care o determină pe autoarea monografiilor dedicate a doi autori ce flanchează optzecismul, Mircea Horia Simionescu. Dezvrăjirea şi fetişizarea literaturii şi Cristian Popescu. Arlechinada tragică, să combată o puternică prejudecată a unei părţi a criticii contemporane: „Optzeciştii nu ignoră legăturile omului cu transcendentul, metafizicul, melancolia absolutului. Dincolo de aspiraţiile programatice, nici realizările poetice propriu-zise nu au figură de monolit. Poezia generaţiei ‘80 impresionează prin varietatea formulelor şi a raportărilor la existent”.

Un al treilea pilon este rolul lui Nicolae Manolescu în coordonarea Cenaclului, atât prin critica ad hoc practicată de acesta, în timp real, adică la finele şedinţelor, cât şi prin formarea unei conduite, împărtăşită de toţi membrii, după cum reiese din volumul de faţă. Mircea Cărtărescu transcrie atitudinea inoculată de Profesorul de Luni: „Fiecare dintre cei de-atunci ducem cu noi şi le-mpărtăşim şi altora gene manolesciene: o anumită înţelegere a literaturii, fără instrumentar rebarbativ şi fără prejudecăţi naţionaliste, o putere de a admira sincer, mult mai mare decât cea de a nega, şi o înţelegere liberală a lumii. O privire pasională dar obiectivă asupra lucrurilor. Respectul pentru inteligenţă văzută ca graţie, oroarea pentru inteligenţa destructivă”. Deci nu este vorba de formule sau de maniere, ci, reiau, de o pedagogie în sensul profund al termenului. A făcut Manolescu, în acea perioadă, critică de direcţie? Greu de spus, dar dacă judecăm după mărturiile sale, mai degrabă nu, fiindcă o astfel de pedagogie a implicat un schimb de idei a căror paternitate nu poate fi stabilită. Nici ierarhizarea grupului nu contează, deşi, în mod natural aş spune, concurenţa a existat, orgoliile au jucat un rol important, fiind cheia despicărilor poetice.

Cenaclul de Luni – 40 pune în lumină şi zone mai puţin cunoscute, cum ar fi relaţia cu Securitatea, latură tratată în general anecdotic, de la distanţa anilor trecuţi, însă şi cu excepţii. Interesant este în acest sens cazul lui Viorel Padina, cu al său Apel către Europa, după care este reprodusă o copie din arhivele CNSAS. Pentru el Cenaclul de Luni ar fi putut însemna mai mult decât „postmodernizarea literaturii române”, după 1989: „după părerea mea, generaţia ‘80 plus spiritul protestatar al Cenaclului de Luni, sublimat sau transfigurat, dacă vreţi, în 1980-81, într-un eon politic, fie el şi doar simbolic, pentru început, ar fi putut demara, ajunsă la putere după 1989 (precum generaţia Solidarităţii în Polonia), postmodernizarea întregii societăţi româneşti mult mai rapid şi mai radical decât se întâmplă azi (...)”. Ne aducem aminte, astfel, de PAC-ul (Partidul Alianţei Civice) condus de Nicolae Manolescu, în care unii dintre lunedişti s-au implicat serios, filiala de la Braşov fiind condusă de Andrei Bodiu şi Caius Dobrescu. A fost şi asta, îmi place să cred, tot o pornire junimistă. Lunediştii nu şi-au arogat, după 1989, merite disidente, atitudinea lor a fost o oază de normalitate şi libertate de exprimare, ceea ce nu e deloc puţin lucru. Au reuşit, de pildă, să salveze termenul de cenaclu, contaminat, aproape iremediabil, de grupări precum Flacăra.

Aşadar, volumul restituie multe date, oferă indicii, repere şi idei care-şi aşteaptă structurările istorice şi exegetice. Dinamica, atitudinile, pedagogia şi poeticile Cenaclului de Luni au influenţat în mod fundamental evoluţia literaturii române contemporane, constituind nucleul optzecismului, aducător, în cele din urmă, de postmodernism.