Relevarea unor structuri imaginare răspândite în arii culturale cât mai întinse, în timp şi spaţiu, a constituit, încă de la început, un obiectiv central pentru hermeneuţii şi exegeţii din spectrul larg al disciplinelor umaniste. Premisele cercetărilor efectuate în acest sens se fondează pe supoziţia unor nuclee mitice şi arhetipuri devenite hipotext atât pentru o semnificativă parte a operelor literare din toate timpurile, cât şi pentru multe dintre naraţiunile istorice sau dintre scenariile filosofice (cosmogonice) din toate epocile, după cum s-a demonstrat în ultima vreme. Analizele de această factură nu se rezumă la efectuarea unor reducţii fenomenologice şi inventarierea unor miteme, cu mijloacele şi metodele diferitelor discursuri antropologice, ci examinează şi modul în care scriitorii le-au transcris şi transfigurat. Investigaţia are, în această ordine de idei, un caracter trivalent, cu trei unghiuri de abordare: (1) prin descoperirea unor (noi) nuclee mitice şi a hărţilor pe care au fost răspândite sau a geografiilor în care au supravieţuit, (2) prin analiza relaţiilor (şi tensiunile) dintre hipotext şi hipertext, (3) prin focalizarea pe scrierile care le reanimă şi le readuc în prim plan, resemantizate poetic şi sublimate estetic sau filosofic. Desigur, cele trei paliere sunt complementare.

Deşi mitocritica a pierdut din suflul pe care-l avea în secolul al XX-lea, direct sau indirect se recurge încontinuu la premisele şi metodele sale. Ea oferă, de pildă, argumente pentru fundamentarea discursurilor comparatiste, iar prin coroborarea cu psihanaliza (jungiană, mai ales) reluarea unor teme de pe poziţii apolitice.

Prin volumul Meridianul balcanic, Gisčle Vanhese, profesor de literatură română la Departamentul de Studii Umaniste de la Universitatea din Calabria – unde mai predă şi literatură franceză, dar şi literatură comparată –, iniţiază un demers exegetic ce vizează mai ales cel de-al treilea palier amintit mai sus. Autoarea identifică trei hipotexte. Primul se formează din nucleul mitic al legendei Fratelui-strigoi, „aşa cum a înfăţişat-o Dumitru Caracostea, pentru a se focaliza asupra diferitelor versiuni din literatura orală balcanică, în special din România şi Albania, şi în relecturi pe care le propun literaturile modernă şi contemporană: Bürger, Lucian Blaga, Ismail Kadare, Besnik Musfataj, Marguerite Yourcenar, Felicia Mihali şi atâţia alţii” (p. 10). Cel de-al doilea are la bază „marele mit balcanic al jertfei pentru construcţie sau al jertfei întemeietoare aşa cum îl găsim în balada tradiţională românească Meşterul Manole” (p. 11). În fine, cel de-al treilea hipotext se întemeiază pe „istoria lui Ali, paşa din Tepelena care îşi face apariţia şi în Orientalele lui Victor Hugo, şi în Florile Bosforului de Dimitrie Bolintineanu” (p. 11). Aceste scenarii sunt recognoscibile în varii opere romantice, moderne şi postmoderne, aşa cum o vor demonstra eseurile lui Gisčle Vanhese.

Conştientă că „metodologia mitocriticii se articulează pe trei fenomene posibile: emergenţa, flexibilitatea, iradierea” (potrivit lui Pierre Brunel), hermeneuta urmăreşte toţi aceşti trei vectori în textele ilustrative pentru care optează. Emergenţa şi iradierea explică şi titlul sub care reuneşte studiile din acest volum: „La Celan, Meridianul – aici românesc – «intersectează» toţi tropii şi constituie substratul existenţial al fiecărei imagini. Este tocmai acel loc fantasmatic ale cărui vestigii se păstrează în toate textele ca într-un palimpsest. N-am putea atunci să lărgim această noţiune «terestră» şi «imaterială» pentru a ajunge la un Meridian care să reunească tărâmuri dintre cele mai vaste, dar şi o spiritualitate unică? Am obţine astfel un cerc ce ar traversa inima Europei pentru a lega regiuni împărtăşind o istorie comună, o literatură şi un folclor similare: acest cerc s-ar numi Meridianul Balcanic./ Plecând din Balcani, acest Meridian se întinde, în cazul meu, până în Calabria şi în Sicilia graţie albanezilor care, atunci când populaţiile creştine din Albania au luat, fugind din faţa turcilor, calea exilului, au adus cu ele – după cum spune Ismail Kadare – «în inimă şi în memorie o baladă, un fragment dintr-un cântec, o veche legendă, un proverb, un dans, un soi de dor» născute din acest spaţiu primordial” (pp. 8-9).

Cum remarcam, miza unor astfel de demersuri constă în cartografierea unor reţele de semne culturale arhaice şi a unor coduri prezente în tradiţia care transgresează graniţele temporale şi, deopotrivă, pe cele naţionale. Existenţa unui fond simbolic comun facilitează dialogul intercultural şi reafirmă dinamica şi deschiderea conceptului de identitate culturală, restrânsă şi îngrădită, cel mai adesea, în descendenţă romantică, de naţionalism. Acest fond comun şi circulaţia naraţiunilor sale, precum şi sedimentările de profunzime ale legendelor conferă un eşafodaj la care interpretarea se raportează pentru stabilirea unor sensuri şi semnificaţii ce depăşesc textul şi dublează rezultatele obţinute prin demersurile de close reading. După ce expune invariantele şi funcţiile ce se regăsesc în hipotext, Gisčle Vanhese „examinează în continuare convergenţele şi divergenţele dintre rescrierile actuale pentru a scoate în evidenţă nu numai profunda originalitate a fiecărui scriitor în parte, ci şi continuitatea regimului arhaic al imaginarului până în zilele noastre” (p. 11). Astfel, cercetătoarea îşi structurează demersul pornind de la „nucleul legendar”, „circulaţia temei” şi „variaţiunile şi rescrierile” ei, pentru a ajunge la rescrierea acesteia de către autori ca Gottfried Bürger, Lucian Blaga, Ismail Kadare, Marguerite Yourcenar etc.

Interpretarea propriu-zisă excelează prin dexteritatea cercetătoarei de a identifica nodurile intertextuale, abaterile şi calchierile dintre hipotext şi hipertext, dar şi prin capacitatea de a surprinde imanenţa operelor pe care le pune în discuţie. Stăpâneşte metodele specifice criticii literare, pe care le coroborează cu cele ale antropologiei, fixând o serie de interdependenţe metodice de care depinde, între altele, „raportul literaturii cu oralitatea arhaică şi gândirea mitică” (p. 120). Scriitorul modern devine, ca în cazul lui Kadare, moştenitorul „rapsodului sau al recitatorului naraţiunilor tradiţionale” (p. 121). Însă lucrurile nu sunt atât de simple, fiindcă orice rescriere a mitului se supune legii pierderii imediatului credinţei şi restaurării unui imediat secund, pentru a folosi terminologia lui Paul Ricoeur întrebuinţată şi de eseistă. Mai mult, scriitorii de anvergura celor analizaţi au scris într-un limbaj puternic individualizat, au trecut naraţiunile originare prin propria cultură, au imaginat un joc intertextual care le-a depăşit, în mod semnificativ, şi propria intenţionalitate. La aceste variabile se adaugă şi altele ce ţin de context: „dacă la Kadare procesul de rescriere pune textul literar în relaţie cu un hipotext legendar aparţinând aceluiaşi spaţiu geo-cultural şi asigură continuitatea memorială, modulaţiile aceluiaşi mit la Marguerite Yourcenar şi Yves Bonnefoy fac lumină în ceea ce priveşte procesul de schimb cultural între culturi şi imaginarii diferite. Opera în limba franceză integrează enunţul, împrumutat dintr-un context străin, într-un nou context, transformându-l în funcţie de modalităţile lui specifice” (pp. 121-122). Or tocmai această formă aparte de intertextualitate este „unul dintre obiectele de analiză ale literaturii comparate” (p. 122).

În cronica de faţă nu m-am concentrat pe rezultatele propriu-zise ale cercetării lui Gisčle Vanhese, ci pe premisele sale teoretice, pe modul de abordare, pe afirmarea, implicită şi iminentă, a unui fond simbolic pe care se pot clădi „poduri” între comunităţi aparent îndepărtate. De altfel, o astfel de carte e un argument în plus că exegeza literară presupune o abordare de frontieră, că depăşeşte simpla traducere a unui text literar într-un discurs de gradul al doilea – autonom şi propriu criticii literare. Se verifică, în această ordine de idei, actualitatea metodei, adecvarea ei. Autoarea Meridianului balcanic nu forţează nicio clipă interpretarea, ceea ce e cu atât mai meritoriu daca ne gândim la binecunoscutele derapaje ale celor care practică acest tip de hermeneutică. Gisčle Vanhese relevă cu acurateţe, printr-un discurs suplu şi temeinic articulat teoretic şi epistemologic, un substrat cultural specific ethosului balcanic – cu rădăcini şi în cultura populară românească, ce irigă literatura modernă şi postmodernă europeană.