| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Teme „fierbinți“ în Noua literaturăde Gabriela GHEORGHIȘORÎn editorialul său Școala și critica, din nr. 6 al Noii literaturi (aprilie-mai/2007), Luminița Marcu scrie despre relativismul axiologic care domnește în sistemul de învățământ și în cel al criticii literare românești ca urmare a refuzului însușirii și aplicării unor criterii de evaluare standardizate, obiective. Notarea competențelor școlare după „sufletul elevului“ sau etichetarea critică după „nas“ nu face decât să încurajeze un soi de „terorism“ intelectual pe care Luminița Marcu îl semnalează în termenii de „dovedire a puterii“. Concluzia e oricum întristătoare: „În România nu există reguli. Dacă ești student, ești la cheremul unui profesor fumător de trabuc. Dacă ești scriitor, ești la cheremul unui critic care de multe ori nu are nas nici pentru propriile emanații. Există și profesori absolut minunați, așa cum există și comentatori de cărți cu totul remarcabili. Dar ei sunt puțini și nu toți au norocul să-i întîlnească. Civilizația nu se măsoară după vîrfuri. Din acest punct de vedere, pedagogic și literar, suntem una dintre cele mai înapoiate țări din lume“. Tema criticii literare este dezvoltată în dosarul revistei: Cum se scrie despre cărți în străinătate. Într-o Scrisoare din Paris, Nicolae Manolescu „jubilează“ că „într-o cultură care a cunoscut și gustul geniului fără succes și pe acela al succesului fără geniu, cum este cea franceză“, ierarhiile literare le stabilesc câteva publicații de nișă, cvasi-necunoscute publicului larg, unde scriu critici de meserie și nu jurnaliștii culturali. Ca „un nostalgic al esteticului“ ce se află, criticul conchide că „exercițiul cronicarului literar trebuie să rămînă unul elitist, adică profesionist, bazat pe valoarea cărții, nu pe tirajul ei“. Sergio Vila-Sanjuán, directorul suplimentului cultural al marelui ziar spaniol La Vanguardia, mărturisește că cei care aleg cărțile de recenzat sunt redactorii revistei și că în Spania se extinde practica unui tip de critică tot mai îndepărtată de critica universitară, o critică autobiografică, sincretică, foarte impregnată de jurnalism. Răzvan Mihai Năstase comentează comparativ Cronicile lor vs cronicile noastre, constatând discriminarea (din cauza unor vechi prejudecăți), în revistele românești, a genurilor așa-zise „joase“, precum și lipsa frecventă de adecvare critică la cartea în sine. În Critica comunitară de la noi, Igor Mocanu vorbește despre anti-modelul criticii literare în care „exprimarea liberă“ și subiectivitatea exacerbată depășesc în exces „jurisprudența adevărului“, ilustrat prin două cazuri extreme: Mihai Iovănel și Teodora Dumitru. Scriitorii Dan Lungu și Gabriela Adameșteanu ne împărtășesc experiențele lor legate de critica literară străină. D. Lungu crede că, spre deosebire de Franța, în România „critica este încă mult prea normativă, reticentă la provocări, neexersată în fața diversității și dinamicului“, iar G. Adameșteanu subliniază, de asemenea, că diferența dintre critica franceză de carte și comentariile critice românești constă într-o „mai bună adecvare față de scopul cronicii, față de cititori“. O temă la fel de „fierbinte“ în spațiul nostru cultural propune și dosarul din nr. 7 al revistei (iunie-iulie/2007): Literatura română în străinătate. Începem, simetric, tot cu opinia Luminiței Marcu: „poate că ar trebui să ne gîndim de două ori cînd sîntem în fața «străinului». Pe cine recomandăm. Cum ne recomandăm. Cum să ne asumăm dorința firească de a fi citiți de ceilalți“. Promovarea literaturii române peste hotare este indisociabilă de problematica traducerii autorilor români în limbi străine, fapt ce explică selecția personalităților care comentează tema. Astfel, Paul Doru Mugur și Carmen Firan scriu despre cum au realizat antologia de poezie românească Born in Utopia (2006), Ehren Schimmel, despre recenta sa experiență de antologator de proză românească din perioada postcomunistă; Adam J. Sorkin, Joaquin Garrigós și Marco Cugno relatează din experiența lor durabilă de traducători de literatură română, iar Tania Radu explică rolul ICR în procesul traducerii autorilor români. A(na) C(hirițoiu) rezumă și sistematizează ideile invitaților care „au luat cuvântul“: strategiile promovării scriitorilor români (și nu a întregii literaturi, o abstracțiune, în fond) nu trebuie să mizeze în primul rând pe argumente de tipul diferenței culturale sau specificului național, nici pe anumite teme sau „rețete“/formule presupuse a fi atractive pentru cititorul străin, ci pe arta literară, singurul element care poate transgresa granițe, mode și timp. Rubricile curente din cele două numere ale Noii literaturi conțin, ca de obicei, subiecte interesante și de actualitate; din motive de spațiu, lăsăm cititorilor plăcerea de a le descoperi singuri. |