Matricea G/C. Roman cognitiv, poem cosmologic ºi eseu koantic (Editura Cartea Româneascã, Bucureºti, 2007) de Ioan Buduca este, fãrã îndoialã, una dintre cele mai insolite apariþii editoriale româneºti din ultima vreme. Cititorii nefamiliarizaþi cu preocupãrile spirituale ale autorului, cei care n-au rãsfoit mãcar ªi a fost searã, ºi a fost dimineaþã. Eseuri de spionaj cosmologic sau Dialoguri desecretizate, de pildã, vor fi loviþi de stupoare descoperind în cuprinsul cãrþii un „cocktail“ de fizicã (cuanticã, în special), formule matematice, teosofie, biologie, parapsihologie º.a. Tãria unei astfel de „licori“ hors commun s-ar putea sã-i determine pe unii sã abandoneze lectura dupã numai câteva pagini, pe alþii sã-i punã pe gânduri la modul serios, iar pe cei dedulciþi cu spiritul ironic al ironologului Ioan Buduca sã-i invite sã trateze „lucrarea“ cu ductus aparent gnoseologic, ºtiinþific drept ceea ce esenþialmente ºi este: o scriere de literaturã.

Din punctul de vedere al structurii, Matricea G/C are douã pãrþi, Jurnalul lui Maximilian ºi Despre îngeri, ambele având însã ca temã fundamentalã apariþia, structura ºi modul de existenþã al Universului (macrocosmul ºi microcosmul). Astfel, aºa-zisul „jurnal“ al personajului Maximilian (care se autodivulgã a fi ºi autorul cãrþii în curs de a se scrie) reprezintã un eseu cosmologic plecând de la fizica cuanticã, mai precis de la o presupoziþie din volumul ªtiinþe secrete (apãrut în româneºte la Pro Editurã ºi Tipografie, în 2006), aparþinând unui grup de cercetãtori care semneazã Isaac Plotain: existenþa în spaþiul aparent vid („nimicul“ de dinaintea Genezei, în termeni biblici) a unui mediu G, „elastic, încãrcat electric cu sarcini negative, subcuantic, textuat ca o þesãturã finã, infinitezimalã, de fire orizontale ºi verticale ori, mai precis, ca o þesãturã de fire formate din cele mai mici cu putinþã dintre sferele imaginabile“. Presupoziþia de bazã genereazã, în chip firesc, un lung ºir de noi ºi spectaculoase ipoteze privind gravitaþia, dualitatea Universului, Big Bangul sau Big Crunch-ul, toate fiind explicate prin echilibrul / dezechilibrul energiei zero a matricei G. A doua presupoziþie importantã a acestei fanteziste „teorii“ de unificare a fizicii, chimiei, biologiei ºi psihologiei susþine cã „ADN-ul apare dintr-o matrice aflatã ea însãºi, ca «sãmânþã» a viului, în «inima» matricei G“, „sãmânþã“ numitã matricea C (majuscula venind de la conºtienþã). Toatã „povestea“ constituie o oglindã, mãrturiseºte Maximilian, a teoriei fraþilor Igor ºi Grichka Bogdanov, potrivit cãreia dedesubtul lumii fizice existã o altã realitate: „o ceaþã de numere, o esenþã matematicã, o informaþie“. Meritul Bogdanovilor ar consta în faptul cã ei „au gãsit primele constructe matematice puternice ale unitãþii fizice zero-infinit ºi au reuºit prima descriere a realitãþii fizice ºi non-fizice de dinainte de Big Bang“ (Singularitatea Originarã), cu alte cuvinte, cum ºi din ce se nasc spaþiul, timpul ºi numãrul 1 (în treacãt fie spus, oamenii de ºtiinþã, fizicieni ºi matematicieni dezbat încã dacã fraþii Bogdanov, autori ºi popularizatori de SF în Franþa, au descoperit o teorie cosmologicã revoluþionarã sau au realizat o farsã extrem de elaboratã din punct de vedere ºtiinþific). Concluzia majorã a teoriei matricei G/C (Taikyoku, energia vidului, cum i-au spus chinezii antici, „energia punctului zero“ în limbajul fraþilor Bogdanov) ar fi cã „începutul este ºi la început, ºi în prezent, ºi în viitor“; matricea G/C, singularã la origine, se face apoi contemporanã, în timp ºi în afara lui, cu toate evenimentele, hrãnindu-le din energia sa zero. Ca sã nu-ºi prindã definitiv urechile în complicatul labirint gnoseologic, autorul eseului îl atenþioneazã din când în când pe cititor asupra fragilitãþii discursului sãu „ºtiinþific“, uzând (cum altfel?) de ironie: „logosul“ desfãºurat aici ar putea trece uºor drept „logoree“, iar Isaac Plotain îl citeazã pe un anume Kryon, un fel de medium, astfel încât – noteazã Maximilian – „totul se prãbuºeºte în …poezie“.

Babilonia terminologiei utilizate va atinge cote greu de imaginat începând cu Epilog – prologul introdus între cele douã pãrþi ale „romanului“, un Plan al etapelor parcurse de evoluþia omului ºi a Pãmântului (Manvatara), de unde personajul-scriitor trece de la aºa-zisa „teorie ºtiinþificã“ la teosofie (Rudolf Steiner), complicându-le ºi amalgamându-le total în Despre îngeri. Aceastã a doua parte este conceputã ca un „dialog“ între Maximilian ºi Max, nume convenþional pentru memoria spiritualã a preoþilor atlanþi sau a archailor (unul dintre ei fiind chiar Platon), depozitatã într-un craniu de cristal din Bucegi (de fapt, ar exista mai multe astfel de cranii ce vin dintr-o manvatara anterioarã, conþinând, totodatã ºi memoria ancestralã a acestui ciclu manvataric, un fel de inconºtient colectiv, în termeni jungieni), activatã printr-un „accident“ de lecturã. Este amintit R. Steiner, dar la fel de bine ar putea fi vorba ºi despre Enigmele craniilor de cristal de Chris Morton ºi Ceri Louise Thomas (o carte care discutã o veche legendã a bãºtinaºilor americani despre existenþa a treisprezece cranii de cristal, de mãrimea craniului uman, încãrcate cu informaþii nepreþuite despre originile ºi destinul umanitãþii). Dialogul cu reþeaua memoriilor trans-manvatarice, comparatã cu Internetul zilelor noastre, detaliazã schema din Epilog – prolog, constituind un fel de „ceremonie iniþiaticã“, transcrisã, fireºte, de cãtre neofitul Maximilian: „Max-cel-din-craniu ar fi avut de rãspuns la mii de întrebãri clare, punctuale, pânã ce s-ar fi completat toatã harta acestei naraþiuni, iar Max-cel-din-subconºtient rãspunsese deja, de vreme ce el fusese adevãratul narator. Max-cel-din-propriul-sãu-subconºtient admira eleganþa, simplitatea, armonia simplã a complexitãþii acestor deducþii care se întemeiau pe schema ierarhiei cereºti ºi pe planul etapelor parcurse de evoluþia omului de la stadiile sale saturniene la cele din ciclul planetar aºa-numit Vulcan, al ºaptelea din aceastã manvatara a Fiului ºi a omului“. Prin aceeaºi subtilã ironie autorul îºi submineazã ºi aceastã „demonstraþie de forþã“, personajul afirmând la un moment dat cã schema cosmologicã ºi cosmogonicã, antropologicã ºi antropogonicã a lui Rudolf Steiner ar fi trebuit luatã în seamã „mãcar de dragul faptului cã e frumoasã, fascinantã“, chiar dacã incomprehensibilã prin gândirea de tip logic, raþional. De altfel, întregul demers pare menit sã ºocheze gândirea raþionalã, pozitivistã, blocatã în propriile ei proceduri logico-empirice ºi matematico-experimentale, constituind, totodatã, o încercare de reabilitare a cunoaºterii mitice, „magice“, o pledoarie pentru valorificarea, în orice domeniu, inclusiv în ºtiinþã, a puterilor imaginative ale omului.

Epilogul (personalizat prin relatarea unei „amintiri“ imaginare despre Magda Cârneci, citind, deloc întâmplãtor, o ªtiinþã secretã la Biblioteca Centralã Universitarã din Cluj) lumineazã ºi mai mult teleologia ascunsã a acestui „roman“ (sau „poem“ sau „eseu“) atât de ciudat ºi în aparenþã destinat numai erudiþilor, spiritelor enciclopedice: socraticul „ºtiu cã nu ºtiu (ce e dragostea)“, precum ºi interogaþia „De câte ori ne putem înºela despre cele pe care le considerãm cu adevãrat importante?“ relativizeazã ºi pune în crizã aroganþa ºi pretenþiile de infailibilitate ale gândirii noastre (înclinate spre dogmatism) în privinþa Adevãrului / adevãrurilor. Adevãrul spiritului ironic reprezintã, cu certitudine, singurul adevãr pe care îl reveleazã Matricea G/C. Despre exactitatea celorlalte „adevãruri“ vehiculate în carte se poate, fireºte, discuta oricât, însã dincolo de porþile literaturii.