Liliana Corobca a cercetat minuţios arhivele instituţiei Cenzurii din România comunistă, care s-a numit Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor şi a funcţionat oficial între anii 1949-1977, chiar dacă ea a existat şi înainte, şi după acest interval de timp. Studiind modul de funcţionare a DGPT (vezi, de pildă, Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România), prozatoarea a fost tentată să-şi imagineze şi cum gândea un cenzor. Rezultatul exerciţiului de transvazare este romanul Caiet de cenzor. Aici, Liliana Corobca străbate drumul de la analiza mecanismelor instituţionale la înţelegerea resorturilor psihologic-intelectuale ale celor care slujeau Cerberul ideologico-politic al scrisului.

Convenţia autenticismului se bazează pe vechiul truc al manuscrisului (nu găsit, ci) furat, astfel încât vom găsi două „rame“ ale „caietului de cenzor“ propriu-zis. Prima constă în corespondenţa (fictivă) dintre Liliana Corobca şi o anume Emilia Codrescu, fostă şefă a serviciului Secretariat, din cadrul Biroului Documente Secrete al DGPT. A doua, intitulată Confesiunea unui hoţ de caiet, aparţine Emiliei Codrescu. Ea povesteşte cum a sustras, înainte de a emigra în Germania, un caiet de lector dintre cele predate de Biroul Literatură. Aceste caiete, menite să-i ajute pe cenzori la întocmirea rapoartelor şi a referatelor, fiind considerate documente secrete, erau sigilate şi distruse (la fabrica de hârtie), cam o dată la şase luni. Mai degrabă curiozitatea a determinat-o pe Emilia să fure caietul, pe care nu a încercat să-l publice în spaţiul libertăţii, unde ajunsese numai şi numai din dorinţa soţului neamţ. La departamentul Literatură lucrau trei tinere, pe cât de diferite între ele, pe atât de interesante: delicata şi sensibila Hermina, care lăcrima la vreo poezie frumoasă, nurlia şi alunecoasa Rozalia, amatoare de sex cu poeţii cenzuraţi, şi sobra Filofteia, poreclită Ana Pauker. Deşi o intriga personalitatea Herminei (despre care spune că ulterior s-a sinucis), Emilia nimereşte caietul Filofteiei Moldovean. Citindu-l, va avea surpriza să descopere, dincolo de masca rigidităţii obtuze, un spirit contaminat de „viruşii“ literaturii. Cel mai destoinic cenzor ducea o luptă tăcută, ascunsă, pentru a rămăne imun în faţa „otrăvii“ manuscriselor, care se dovedeşte însă un leac împotriva robotizării sau mortificării.

„Caietul de cenzor“ al Filofteiei reprezintă, de fapt, un jurnal al reumanizării. De la transcrierea indicaţiilor şi a criteriilor de interdicţie, a comandamntelor ideologice venite de la partid, a fragmentelor problematice din cărţile citite, a comentariilor justificative turnate în limba de lemn a epocii, Filofteia ajunge să scrie în deplină libertate de gândire, chiar dacă se adresează uneori unui potenţial cititor (securist). Ea începe să-şi noteze „sfaturi utile din romane“, să nareze ce se întâmplă în culisele DGPT, să-şi descrie colegele, să-şi exprime nemulţumirile şi frustrările, să mediteze la condiţia dificilă a cenzorului, dar şi la puterea literaturii de a transforma fiinţa umană. Trece, fără să-şi poată reprima evoluţia interioară, de la inhibiţie la defulare, de la conformismul rece la autenticitatea trăirilor, de la fidelitatea soldăţească faţă de regim la contorsiunile propriului suflet, de la uitarea trecutului la mustrările de conştiinţă. Stilul funcţionăresc se colorează ironic, umoristic sau patetic, „foarfeca partinică“ a cenzorului este dublată de observaţiile critic-estetice, lectura de serviciu devine drogul cel de toate zilele. Filofteia realizează că literatura, asemenea „calului troian“, este cea mai eficace armă (fiindcă subversivă), care va duce la căderea comunismului.

Caietul cenzoriţei (datat 1974) are şapte părţi. Cred că ultimele două au fost ataşate de prozatoare după ce încheiase deja romanul. Filofteia fusese mutată la secţia Import-Export (unde ia contact, îngrozită, cu „depravarea“ literaturii şi a lumii occidentale), iar Loja se voia finalul apoteotic despre universalitatea Cenzurii (capitolul, cel mai slab, seamănă însă cu o beţie de cuvinte). În Celălalt început şi Calul troian o regăsim pe Filofteia tot la Biroul Doi Literatură (în Preambul, autoarea justifică lipitura artificială prin faptul că aceste capitole „au fost scrise probabil în paralel cu primele două, cu caietul întors“, dar motivaţia, pusă sub semnul dubiului, este ilogică). Presupun că adăugirea i s-a părut necesară pentru a oferi nişte explicaţii profilului psihologic al Filofteiei şi pentru a accentua urmele pe care i le-a lăsat lectura îndelungată a cărţilor de cenzurat. Într-adevăr, acum se elucidează biografia personajului care scrie în caiet. Purtând secretul de a avea un tată ilegitim necunoscut, partizan în munţi, „duşman al poporului“ (de unde şi un complex al originii păcătoase), invidioasă pe frumuseţea şi inteligenţa altora, Filofteia învaţă de la fraţii vitregi comunişti cum să se folosească de puterea regimului pentru a obţine ceea ce doreşte. Îşi răneşte mama şi bunica, îşi denunţă colegii de şcoală, păcăleşte un bărbat s-o ia de nevastă, care face orice (inclusiv pactul cu Securitatea) spre a scăpa de ea, îşi abandonează copilul (la care va renunţa, până la urmă definitiv, în schimbul unui apartament), se lasă recrutată de Cenzură încă din timpul facultăţii. Pe scurt, ea întruchipează tipul resentimentarului (analizat de un Max Scheler, de exemplu). Literatura pe care o citeşte, la început doar ca sarcină de serviciu, mai apoi şi din plăcere, o obligă să-şi vadă de multe ori, în oglinda ficţiunii, adevăratul chip, unul al urâţeniei sufleteşti, ca în portretul lui Dorian Gray. Din ultimele pagini, aflăm că „păgâna“ Filofteia intră într-o biserică pustie (nu mai fusese din copilărie, când o ducea bunica) şi are o halucinaţie. Scena sfinţilor de pe pereţi preschimbaţi în cenzori este impresionantă: „Mă opresc mai mult cu privirea asupra unui sfânt pe cal, Sf. Gheorghe, l-am recunoscut şi descopăr, surprinsă, că în locul balaurului asupra căruia îşi îndrepta, războinic, suliţa era un manuscris mare, desfăcut. (...) văd că toţi sfinţii ţin în mâini cărţi mari, strălucitoare, din care smulg pagini şi le aruncă. Una câte una, paginile ieşeau din icoane şi pluteau lin prin biserică“. Cenzorul de gheaţă de altădată, mândru de omnipotenţa sa, mărturiseşte apoi că a plâns pentru prima dată la lectura unei cărţi. Este o declaraţie emoţionantă, de învinsă în războiul acesta surd, de capitulare în faţa forţei benefice a literaturii.

Din Caiet de cenzor se mai pot reţine mentalităţi, comportamente, atmosferă a perioadei totalitariste. Filofteia consideră că un cenzor bun are datoria să mai găsească întotdeauna ceva de tăiat (autocenzura nefiind suficientă) şi ajunge la concluzia că totul este interpretabil. Aşa a apărut, dincolo de complicitatea scriitorilor cu cititorii (prin aşa-zisele „şopârle“, adevăruri parţiale, exprimate aluziv, oblic, esopic), fenomenul hipercodificării sau al suprainterpretării literaturii. Tot ea aminteşte de cei toleraţi, care scriau anumite lucruri (de pildă, critica la adresa fostului conducător) cu voie de la Partid. Viziunea sa asupra scriitorilor nu este alta decât percepţia generală: aceştia sunt nişte paria, nebuni, desfrânaţi, leneşi, paraziţi, „se lăfăiesc din banii poporului muncitor“, se „toarnă“ unul pe altul la Securitate, din invidie. Unele „vedete“ literare se inspiră de la debutanţi sau de la provinciali mai puţin cunoscuţi, baraţi de sistem să se afirme. Redactorii de la reviste şi edituri au aranjamentele lor, cenaclurile sunt infiltrate cu informatori, unii scriitori sunt ocrotiţi de puterea politică, veleitari ori „ţaţe de partid“ îşi publică maculatura fără probleme, în timp ce alţii aşteaptă cu anii să intre în planurile editoriale. Criticii literari sunt nişte „monştri“, nişte frustraţi care-şi varsă obida pe scriitori şi adesea corupţi. Cenzorii de la Import-Export, care verifică la poştă coletele din străinătate, îşi împart bunurile sustrase cu securiştii. Şedinţele sunt plictisitoare, angajaţii nu acordă atenţie discursurilor stereotipe, iar învăţământul ideologic favorizează idiotizarea. Se mai povesteşte despre supravegherea internă, despre rotaţia cadrelor (prin transferul în alte instituţii), despre avorturile ilegale ş.a.

Caiet de cenzor este primul roman despre comunismul românesc văzut prin ochiul vigilent al unui cenzor. Bine documentat, cu ezitări structurale, dar reuşit ca experiment psihologic ficţional.