Debutul în poezie al Elenei Bălăşanu, singurătatea nu ne face mai buni, pare rezultatul unei crize identitare, pe fondul depăşirii bornei de treizeci de ani (nu se mai recunoaşte, nu-şi mai găseşte locul, se simte nefolositoare sau trăind doar pe jumătate). Imaginea femeii aşezate în faţa oglinzii (recurentă în literatură de la Hortensia Papadat-Bengescu încoace), care se auto-analizează (analizându-şi, totodată, trecutul şi prezentul), devine esenţială în economia volumului: „o femeie trecută de 30/ îşi atinge părul în oglindă/ apoi faţa apoi buzele/ vântul atinge firele/ de înaltă tensiune şi cântă” (singurătatea nu ne face mai buni). Dar autoarea se priveşte şi în oglinzile alterităţii, astfel încât poezia ei se transformă şi într-o „regăsire a sinelui prin ceilalţi” (cum sublinia Gabriel Nedelea în postfaţă).

Elena Bălăşanu scrie, în general, poeme de notaţie, într-o stilistică simplă, cu o discretă dimensiune reflexivă, în care secvenţele cotidiene, fotogramele domestice (cu el sau Cecilia) vin însoţite şi de ecoul lor analitic în conştiinţă. Multe dintre acestea sunt adresative, dialoguri imaginar-poetice cu a (Anne Sexton? amintită undeva) sau cu el, bărbatul protector, punctul de referinţă al iubirii salvatoare („mă agăţ de tine şi simt că/ doar aşa pot să respir”), dar şi al luptei surde, simbolice, pe terenul literaturii: „Eu l-am citit prima şi i-am spus că e bun./ El se făcea că nu vrea să-l citească./ I l-am pus în pat şi am plecat din cameră./ L-am lăsat să-i atingă fiecare pagină,/ am plâns în camera cealaltă” (dragă a). Se poate observa că singurătatea nu ne face mai buni conţine şi o poezie feministă, a problematizării implicite a condiţiei dificile a feminităţii şi a emancipării de autoritatea poetică a bărbatului (cel care-i spune că „poezia înseamnă să renunţi la tine”, adică să ajungi la un soi de impersonalizare, de sublimare a visceralităţii). Volumul în sine devine, astfel, şi o demonstraţie a acestei emancipări, iar auto-ironiile „poetă la cratiţă”, „poemele femeieşti” ascund, de fapt, orgoliul unei autonomii poetice câştigate. Maternitatea este luminoasă, chiar dacă Cecilia, cu acea cruzime specifică inocenţei, îi poate pune în faţă spectrul inevitabilei îmbătrâniri. Dragostea conjugală pare atinsă de blazare, ea se hrăneşte în continuare din amintirea etapei romantice a cuplului, o memorie a vârstei de aur irepetabile, care produce nostalgii şi paralizează potenţialităţile clipei prezente: „pielea noastră mirosind a flori de salcâm/ locul de lângă râu unde mi-ai spus/ – aşa trebuie să fie şi-n rai –/ memoria ca un vierme ce ne ţine pe loc/ şi noi muşcând unul din altul” (semne).

Deşi tematizează o criză, poezia Elenei Bălăşanu nu are o retorică a convulsivului, dintr-un interior frământat nu răzbat la suprafaţă decât fotografii stilizate şi stări şlefuite de luciditate, metafora fiinţei sale poetice putând fi aceasta: „o mare agitată/ cu cioburi ce se macină la ţărm”. Poeta povesteşte despre ţipăt („Am ţipat pentru toate femeile/ moarte înaintea mea,/ pentru cele ce vor veni/ după mine”), fără să ţipe însă, vorbeşte despre plânsul femeilor, fără să fie patetică, îşi expune propria slăbiciune, fără să cadă într-un sirop liricoid. Din bucătăria lăuntrică şi bătălia sângeroasă a cuţitelor sale, Elena Bălăşanu aduce pe masa poeziei doar preparatul final, fezandat, bine copt, puţin condimentat, artistic aranjat în farfurie.

Volumul singurătatea nu ne face mai buni este, deopotrivă, dovada imprevizibilităţii „genului domestic” şi un început poetic promiţător.