Internetul a devenit o prezenţă intensă în lumea de azi, producând mutaţii în toate sferele vieţii noastre: socială, politică, economică, dar şi culturală, psihologică, intimă. Beneficiile dezvoltării digitale sunt însă din ce în ce mai des contrapunctate de analize critice ale impactului acesteia asupra fiinţei umane (în paranteză fie spus, s-a tradus de curând şi la noi studiul reputatului specialist în neuroştiinţe Manfred Spitzer despre Demenţa digitală. Cum ne tulbură mintea noile tehnologii).

Fie că ne place sau nu, internetul a influenţat şi modul de a scrie literatură (mai ales al generaţiei care a crescut cu device-uri şi gadget-uri). Efectele cele mai pregnante sunt, probabil, în zona poeziei, fiindcă, spre deosebire de proză, ea poate fi citită mai uşor în mediul digital (inclusiv pe reţelele de socializare). Iar profesori occidentali precum Katherine N. Hayles s-au specializat în cercetarea literaturii electronice, a poeziei digitale şi, în general, a legăturii dintre conştiinţa umană şi noile media: „The life cycle of cyborgs: writing the posthuman”, înThe Cyborg Handbook,　Gray, Chris Hables (ed.) New York: Routledge, 1996; How We Became Posthuman: Virtual Bodies in Cybernetics, Literature, and Informatics (Chicago: The University of Chicago Press, 1999); Writing Machines (Cambridge: The MIT Press, 2002); My Mother Was a Computer: Digital Subjects and Literary Texts　(Chicago: The University of Chicago Press, 2005); „The Time of Digital Poetry: From Object to Event”, înNew Media Poetics: Contexts, Technotexts, and Theories, Morris, Adalaide, and Thomas Swiss, eds. Cambridge: MIT Press, 2006; Electronic Literature: New Horizons for the Literary　(South Bend: University of Notre Dame Press, 2008); How We Think: Digital Media and Contemporary Technogenesis　(Chicago: The University of Chicago Press, 2012) ş.a.

Influenţa internetului în literatură se manifestă atât la nivelul tematicii şi al imaginarului, cât şi la acela al tehnicii (poetice) şi al limbajului. În principiu, se pot identifica două mari direcţii estetice, deşi ele se pot hibridiza uneori: o poezie postuman-tehnologistă sau estetica android şi o poezie autenticistă, a „noii sincerităţi” sau estetica softness. În prima direcţie se înscrie poezia digitală (multi-media, un amestec de sunete, imagini, texte şi hipertexte), dar şi poezia computaţională, generată prin tot felul de algoritmi, aplicaţii, programe (vezi, de pildă, Noi poeţi „americani” poeţi străini/ „US” Poets Foreign Poets, antologie de Chris Tănăsescu, alias Margento, apărută la Editura FrACTalia în 2018). O conlucrare între om şi computer, în care rolul omului devine unul minor, iar pattern-ul cibernetic înlocuieşte creativitatea umană. Acest tip de poezie experimentală, bazat pe o combinatorică digitală, nu are, totuşi, prea mare popularitate, fiind o joacă pour les connaisseurs.

Există însă şi o poezie postumană non-computaţională, subversivă, ideologizată, fiindcă eseul cu titlu şocant-provocator al feministei Donna Haraway, „Manifesto for Cyborgs: Science, Technology and Socialist Feminism in the 1980s” (apărut în 1985, în Socialist Review şi republicat într-o formă revizuită, „A Cyborg Manifesto: Science, Technology, and Socialist-feminism in the Late Twentieth Century”, în Simians, Cyborgs, and Women: The Reinvention of Nature.　New York:　 Routledge,　1991), a lăsat urme adânci în minţile fascinate de „miturile” Stângii americane, iar cyborgul a fost propus ca unul dintre ele (pentru o traducere în română: https://posthum.ro/post-h-um-1/donna-haraway-un-manifest-al-cyborgului/). În literatura noastră recentă, pionierele unui gen de poezie postumană au fost Gabi Eftimie, în Ochi roşii polaroid. Acesta este un test (Vinea, 2006), şi Val Chimic, în umilirea animalelor (Casa de Pariuri Literare, 2010), remarcându-se prin impersonalizarea vocii poetice, neutralitatea emoţională şi răceala de cyborg, imaginarul maşinist şi tehnologic, limbajul neologistic şi adesea obscur (termeni din ştiinţă şi tehnică). O astfel de poezie aminteşte, fireşte, de avangarda istorică (futurismul lui Marinetti, şi nu numai) sau de literatura S.F. „Noul antropocentrism”, visat cândva de Al. Muşina, s-a transformat, în doar câteva decenii, în „postumanism”. Cealaltă direcţie literară, New Sincerity, a fost prefigurată/ definită, în anii ’90, de David Foster Wallace ca o formă de autenticism blând, post-ironic, care nu exclude naivitatea ori patetismul: „the next real literary «rebels» in this country might well emerge as some weird bunch of «anti-rebels», born oglers who dare to back away from ironic watching, who have the childish gall actually to endorse single-entendre values. (…) Too sincere. Clearly repressed. Backward, quaint, naive, anachronistic. (…) The old postmodern insurgents risked the gasp and squeal: shock, disgust, outrage, censorship, accusations of socialism, anarchism, nihilism. Today’s risks are diferent. The new rebels might be artists willing to risk the yawn, the rolled eyes, the cool smile, the nudged ribs, the parody of gifted ironists, the «Oh how banal». To risk accusations of sentimentality, melodrama. Of overcredulity. Of softness. (…) Today’s most engaged young fiction does seem like some kind of line’s end’s end. I guess that means we all get to draw our own conclusions. Have to” („E Unibus Pluram: Television and U.S. Fiction”, în Review of Contemporary Fiction, 22 Iunie 1993). În 2005, un grup de poeţi (Reb Livingston, Joseph Massey, Andrew Mister, Anthony Robinson) a făcut un blog literar, pe care Massey l-a descris ca New Sincerity.

O încercare de hibridizare a acestor două direcţii, cea postumanist-digitală şi cea (neo)autenticistă, poate fi considerată mişcarea Alternative Literature　(alt-lit), puternic influenţată de cultura internetului şi de editarea online. Apropierea ei de „noua sinceritate” ţine atât de conţinut, cât şi de formă. Ambele se bazează pe autobiografism şi colocvialitate, pe ultragierea punctuaţiei şi pe diversitatea fonturilor de scriere. Alt Lit a apărut în S.U.A., în 2011, odată cu site-ul Alt Lit Gossip, creat de Cory Stephens (@outmouth). Contul de pe Tumblr şi Twitter a reunit scriitori self promoteri, adepţi ai discursului interactiv, în reţea. Alt Lit s-a născut pe internet şi este un produs al epocii globalizării. Între timp, se pot număra mai multe publicaţii online sau printate (SWAY Press,　Illuminati Girl Gang,　New Wave Vomit,　Pop Serial,　Shabby Doll House,　Have U Seen My Whale,　The Bushwick Review,　The Mall,　Keep This Bag Away From Children,　 Everyday Genius, Metazen, 　Housefire,　 UP Literature,　Parlor,　Sadcore Dadwave,　Red Lightbulbs) şi bloguri (I Am Alt Lit,　Internet Poetry,　HTMLGiant,　Beach Sloth,　 Heartcloud,　 FRXTL,　 Cutty Spot, Alt Lit Press) arondate fenomenului Alt Lit (https://www.daze-ddigital.com/artsandculture/article/17603/1/the-da-zed-guide-to-alt-lit). Membrii influenţi ai comunităţii au fost Tao Lin, Frank Hinton, Stephen Tully Dierks, Noah Cicero, Brandon Scott Gorrell. Josh Soilker declara că Alt Lit înseamnă screenshot-uri, tweets, postări de blog sau de Facebook, mesaje pe messenger şi, în general, literatură digitală: „It’s in blog posts, videos, gchats and Facebook status updates. In PDFs and folded papers and online chapbooks. It’s fiction, it’s poetry, it’s both. It’s changing, it’s living, it’s growing. It’s here” (v. http://vol1brooklyn.com/2012/06/20/lexicon-devils-what-exactly-is-alt-lit-a-conversation-with-frank-hinton-noah-cicero-and-stephen-tully-dierks/). Primele antologii publicate sunt The Yolo Pages　(2014, Boost House)　şi40 Likely To Die Before 40: An Introduction to Alt Lit　(2014, Civil Coping Mechanisms). Chiar şi în volumele tipărite, reprezentanţii mişcării păstrează specificul textului internautic. Discursul literar devine identic cu discursul virtual, prin fragmentarism sau stil disruptiv, limbaj abreviat, artificii vizuale, scriere numai cu minuscule sau cu majuscule, reducerea sau absenţa punctuaţiei, agramatism şi emoticoane. Implicit, prin superficialitate, kitsch, referinţe la cultura de consum şi la ultimele mode ale zilei (de la cinematografie până la cele mai celebre mărci comerciale). Mişcarea Alt Lit şi-a pierdut avântul (unii au declarat-o deja moartă) după ce vedetele sale (Tao Lin, Stephen Tully Dierks, Steve Roggenbuck) au fost implicate în scandaluri sexuale cu minore. Dar, ca în multe alte împrejurări, ceea ce se vestejeşte în Occident, în România abia începe (vezi, de exemplu, volumul lui Tudor Pop, softboi mimosa, OMG Publishing, 2019, lăudat ca poezie reformatoare şi nominalizat la Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” – Opus Primum).

Ceea ce a adus World Wide Web în poezie este democratizarea radicală (pe lângă tinerii poeţi actuali, optzeciştii noştri, chiar şi cei asumat postmodernişti din Cenaclul de luni, par nişte elitişti rafinaţi). Această democratizare fără limită rezidă în absorbţia fără discernământ a Pop Culture, a imaginarului şi a limbajului mass-media şi al reţelelor de socializare, a jargonului computeristic, a jocurilor pe calculator, a literaturii self help sau motivaţionale, a genurilor minore sau paraliterare, ori chiar subculturale etc. Poezia rezultată are câteva trăsături care coincid, paradoxal, cu principiile producţiei propagandistice din anii comunismului (de altfel, mulţi autori au şi o agendă ideologică, în speţă, progresistă): accesibilitatea (stilistică săracă, vocabular vernacular de reţea), cantabilitatea (e drept că ritmurile s-au schimbat, mergând de la muzică electro la rap şi hip-hop sau chiar manele, la noi), narativitatea simplă, pe subiecte banale sau frivole (biografeme anodine, gossip).

Junii poeţi (născuţi după 2000), dar şi unii critici literari români (relativ tineri) vorbesc adesea de „poezie conceptuală”, inducând ideea lucidităţii creatoare şi a unei intenţionalităţi precise. În realitate, e greu de decelat (în majoritatea cazurilor) în ce măsură autorii vizaţi scriu aşa cu metodă sau intuitiv, sfera digitală şi cultura aferentă ei fiind mediul lor natural de existenţă. De asemenea, e dificil de stabilit cât din scrisul acestora e o formă de adaptabilitate la noile realităţi tehnologice şi cât neputinţă de a accesa alte coduri literare. Parafrazând-o pe Mariana Marin, pot să accept că, la început de mileniu, limbajul poeziei li se pare „o manta putrezită”. Dar când orice ajunge să însemne literatură, literatura nu mai înseamnă, de fapt, nimic. De aceea, cred că internetul nu constituie o soluţie pe termen lung pentru cultură. Internetul este însă un instrument util pentru cei care au deja o autonomie intelectuală (y compris, exerciţiul gândirii critice). „Google este tatăl meu”, declara Andrei Dosá într-un poem din volumul Când va veni ceea ce este desăvârşit (Tracus Arte, 2011), poate rescriind versul eminescian din Luceafărul, „soarele e tatăl meu”, sau, mai degrabă, parafrazând titlul Katherinei N. Hayles, My Mother Was a Computer). Dar Google nu reprezintă decât un „tată” artificial, care îţi arată mediat lumea, fără să-ţi dea şi instrumentele necesare înţelegerii ei. Mai mult decât atât, chiar pentru comprehensiunea universului digital, trebuie să ai şi perspectiva (lucidă) din afara sa. Dintre produsele artistice ale perioadei cred că vor supravieţui acelea care reuşesc să exprime probleme esenţiale ale omului, updatate la sensibilitatea mileniului trei, însă într-un cod literar suficient de deschis, încât să poată fi descifrat şi dincolo de bulele digitale actuale (aşa cum au rămas 1984, Solaris ori Portocala mecanică, atât cărţile, cât şi filmele montate după ele). Într-un fel, aici se găseşte şi paradoxul artistului valoros: capacitatea de a fi, concomitent, prezent în şi absent din timpul în care trăieşte.