In memoriam PETRU CÂRDU

(25 septembrie 1952 - 30 aprilie 2011)

Petru Cârdu s-a născut la Bariţe. A făcut şcoala primară şi liceul în satul natal şi la Vârşeţ. La Universitatea din Belgrad a studiat literatura iugoslavă şi universală, iar la cea din Bucureşti, istoria şi teoria artei. A fost poet, traducător, editor, publicist, redactor şi comentator la Radio Novi Sad, preşedinte şi redactor-şef al Comunei Literare Vârşeţ (KOV – salon literar, casă de editură, revista Kovine), prin care a instituit Premiul European pentru Poezie. A avut, de asemenea, funcţia de coordonator al Consiliului artistic al Teatrului Profesionist Român din Voivodina – Secţia în limba română a Teatrului Naţional „Sterija“ din Vârşeţ.
A debutat editorial în 1970, cu volumul Menire în doi, urmat de Aducătorul ochiului (1974, ambele la Editura Libertatea din Panciova). Poemele lui Petru Cârdu, scrise în limbile română şi sârbă, au văzut lumina tiparului în Serbia şi în România, opera lui fiind tradusă şi în limbi de circulaţie mondială. Încă din 1981, publică bilingv placheta Pronumele/ Zamenice, la KOV şi la Editura Libertatea, apoi, volumul de versuri Căpşuna în capcană apare şi în limba română, în limba sârbă (Jagoda u klopci) şi în engleză (The Trapped Strawberry), la Forest books din Londra (1990), În biserica Troia a fost tipărită şi în limba sârbă, în anul 1992, la Editura Rad din Belgrad. Tot la Belgrad îi apare şi volumul Ljubičasto mastilo, scos şi în limba română sub titlul Cerneala violetă (în 1998), an în care, la Editura Pasărea Măiastră din Craiova, ieşea culegerea Şcoala exilului. În 2003, la Editura Rad din Belgrad, publică Moj gradjanski šešir (Pălăria mea de cetăţean), iar în 2004, volumul Saučesništvo. Ultima carte a lui Petru Cârdu, tipărită la Editura Libertatea din Panciova în Biblioteca Opere Alese–BOA, a fost antologia Complicitate (2007).
Petru Cârdu este şi realizatorul unor importante antologii precum Popodne u gradu (După amiază în oraş), antologie de poezie românească din Voivodina (1983), apoi Efemera mea veşnicie (din lirica slovenă), Antologia poeziei române contemporane (1991, Editura Svetovi, Novi Sad), o antologie a poeziilor lui Blaga, Bozja senka (Umbra lui Dumnezeu), tipărită la Editura Rad din Belgrad (1995).
Pentru activităţile sale diverse din domeniul culturii a primit premii importante, atât în Serbia, cât şi în străinătate. Despre volumele de poezie au scris poeţi şi critici români renumiţi, printre care Ştefan Aug. Doinaş, Ion Negoiţescu, Dan Cristea, Grete Tartler ş.a. Nu în ultimul rând, Petru Cârdu a fost prieten şi colaborator al revistei noastre, Ramuri.
Poetul spiriduş
Toate acestea spun multe despre Petru Cârdu, dar, totuşi, prea puţin. L-am cunoscut la Premiile Luceafărul din 2008, unde a fost laureatul Premiului pentru Poezie. A fost singura – prima şi ultima – noastră întâlnire face to face, ceremonioasă, ca şi evenimentul în sine. De atunci, am vorbit însă la telefon de nenumărate ori. Îl interesa literatura română şi, îndeosebi, poezia, voia să fie la curent cu noutăţile, mă întreba mereu ce cărţi au mai apărut, citea revistele de la noi, pe care le cumpăra de la Timişoara. Urmărea activitatea prietenilor (pe Marta Petreu şi pe Gabriel Chifu îi evoca des, cu drag; de altfel, penultimele conversaţii au avut ca subiect poeziile publicate recent de Gabriel Chifu în România literară şi romanul Martei Petreu, Acasă, pe Câmpia Armaghedonului; cea din urmă conversaţie, chiar din preziua morţii, a fost despre Festivalul de Literatură de la Neptun, la care se pregătea să vină în iunie). Alte teme recurente ale dialogurilor serioase erau legate de Cioran, Ionesco (pe care i-a cunoscut, luându-le interviuri), Brâncuşi (despre care îmi spunea că scrie o carte, cartea – se pare – fără sfârşit).
Era un om care locuia în cultură ca-n propria casă, avea un spirit pătrunzător, nonconformist, dar şi mult spirit (deşi scria o poezie gravă). De fapt, Petru Cârdu era un spiriduş, un copil mare, inepuizabil în idei năstruşnice, în glume şi în şotii. Uneori mă suna doar ca să-mi citească versuri, cerându-mi să indic autorul. Jocul ghicitorilor era de tot hazul, mai ales că deseori era vorba chiar de propriile versuri. Iar eu mă prefăceam că nu m-am prins şi începeam să le critic. Iar el încerca să-şi ascundă supărarea. Însă nu se supăra niciodată cu adevărat, era atent la observaţii şi avea un umor infinit. Era generos şi empatic. Era, în general, tonic, şi înveselitor,  în special, dacă te simţea trist. Petru Cârdu era ca un foc de artificii. Îi bucura pe ceilalţi cu spectacolul personalităţii sale, cenuşa o aduna singur, în intimitate. Poate că această combustie intensă, la vedere şi dincolo de ea, i-a grăbit şi plecarea dintre noi. Fără Petru Cârdu, lumea mea este mai ternă şi mai săracă. Aşa cum cred că este şi a celorlalţi prieteni ai lui, aşa cum este şi lumea poeziei.

Complicele poeziei

- poeme de Petru Cârdu

Capcane pentru nimic
În sfârşit,
păsările altor ţări
au zburat peste ţara azvârlită
în zbuciumul neantului.

În sfârşit,
răsfoiesc paşii largi ai ţării făgăduite
şi completez frumuseţea înspumată a fiarei
întotdeauna mai frumoasă
pe dinăuntru decât pe dinafară.

În sfârşit,
spun că-mi voi ascunde capul
sub întuneric,
voi pluti în valea trupului
mângâind consoanele cu degetele.

În sfârşit,
alte păsări au dat buzna în păsările noastre
şi s-au cufundat.

Mi-am lăsat nimicul să danseze.
(Poetul mi-a dăruit poemul acesta în septembrie 2010)

Uşa cea strâmtă

Dacă-mi amintesc bine
am venit să învăţ rânduiala
uşă la stânga uşă la stânga
uşă la dreapta uşă la dreapta

Prin mine ies doar zidurile fericite
(din volumul Căpşuna în capcană)

Călători de-a pururi

Am văzut şi n-am văzut.
Am dat fuga deodată între două stele.
Tu nu mi-ai scris nici un rand
despre cutremurul ce-a ieşit pe fereastră.
Zac în aerul tău ce mă-ntreabă:
cine fuge noaptea pe fereastră,
cine-şi goneşte tălpile
pe-un drum de sârmă ghimpată.

Cel ce-a călcat peste material ce-a fost,
acum poartă pe frunte o coroană de spini.

Iar voi ce mai faceţi,
încă mai sunteţi:
călători de-a pururi pe spinarea umbrei. 
(din volumul Pronume)

Cântec de toamnă/ fără motiv

Bucuraţi-vă
prăbuşirea-i mai înaltă ca zborul
ne lovim de lumină
ne lovim de propriul cuget
alergăm după o aripă
urcăm şi coborâm scări ale văzduhului
bucuraţi-vă
prăbuşirea-i mai înaltă decât zborul
ce atârnă de mult pe vecie în noi
(din volumul Căpşuna în capcană)

P.S. Dragă Petru, după cum vezi, ţi-am scris, într-un final, epistola mult aşteptată. Îmi pare nespus de rău că n-a fost mai devreme.