În biografia spirituală a lui Matei Vişniec, poezia poate fi considerată dragostea dintâi. O iubire „nebună“, acaparantă, torturantă, cum mărturiseşte autorul însuşi. Poate tocmai de aceea părăsită de timpuriu în favoarea dramaturgiei şi a prozei. Însă păstrându-şi întreaga ei putere de seducţie, ca revenant ce bântuie periodic conştiinţa creatoare. Scriitorul compară aceste reveniri – la mari intervale de timp – cu trecerile fulgurante şi misterioase, pe acelaşi cer, ale unei comete. Dâra celei din urmă reapariţii astrale s-a materializat într-un nou volum de versuri (al cincilea), cu un generic care aminteşte de un paratext dinescian din 1996: La masă cu Marx (Cartea Românească, Bucureşti, 2011).

Între timp, Marx a ajuns şi în titlurile cărţilor de istorie (v. Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc de Adrian Cioroianu), iar Matei Vişniec, chiar dacă trăieşte într-o lume liberă şi democratică, nu şi-a schimbat fundamental formula poetică închegată în anii „întunecatului deceniu literar nouă“. Majoritatea poemelor din La masă cu Marx păstrează, în continuare, aspectul narativ-paraboli (însă fară miza subversivităţii politice de altădată), retorica dialogului/ monologului dramatic, sintaxa simplă şi stilistica economicoasă. Variaţia se înregistrează mai ales pe coordonate tematice, fiindcă, din acest punct de vedere, proaspăta plachetă (căci despre o plachetă e vorba, cele 83 de pagini însumându-se graţie ilustraţiilor) se arată destul de eteroclită.

Sunt de găsit, în primul rând, câteva „arte poetice“, mici scenarii autoreferenţiale, mai mult sau mai puţin încifrate, unele traversate de prezumţia neînţelegerii, de scepticismul faţă de receptare, motivat de recunoaşterea unei stări creative speciale, tulburi, evocând parcă „puterile neajutate“ argheziene: „Scriu acest poem pe întuneric/ (...)/ s-ar putea ca unele cuvinte să se suprapună peste altele/ s-ar putea ca unele litere să rămână neghioabe/ (...)/ drama pe care am trăit-o eu însă/ va rămâne mută/ secretul pe care am vrut să vi-l transmit cu acest poem/ va fi o veşnică ridicare din umeri“ (O veşnică ridicare din umeri; v. şi În plină lumină) (pe întuneric, nici pleonasmul „să se suprapună peste“ nu se mai vede!). Aşteptase el, aşteptase ar putea figura o trezire la viaţă (viaţa creaţiei) a Demiurgului, dar şi a micului demiurg uman, în speţă, artistul, deoarece semnele unui efort uriaş le marchează, deopotrivă, grandoarea: „luntrii lungi pline cu sudoare“, „mare cum era, universal din când în când/ ciuruit de nopţi albe, vlăguit ca o câmpie/ o lună, două luni de viscol“. Explozia organică din Ochi, inimă, creier prevesteşte, optimist, o nouă cosmicizare, o incipientă renaştere poetică: „atomii mei de carne au început/ să se rotească unii în jurul altora/ fiecare se îndepărtează de fiecare cu o viteză fantastică/ din cauza timpului infinit/ pe unele din aceste mici planete/ încep să apară forme de viaţă“. În Tot ce v-a dezamăgit la naştere, poetul îşi asumă, declamativ şi explicit, ipostaza de „colecţionar de răni“, de „traume secrete“, de „dureri moştenite“, de suferinţe originare, înscriindu-şi astfel arta pe traiectoria (anti)lirismului grav. Gravitatea lui Vişniec circulă însă în poezie mai mult mascată, iar viziunea metafizică este, preponderent, doar o ocheadă discretă înspre alte niveluri de realitate şi de semnificaţie.

Multe dintre poemele cărţii se dezvăluie drept micro-parabole ale condiţiei umane, ale absurdului existenţial, în esenţă tragice, dar temperate de neutralitatea tonului sau de „ingenua“ deriziune ironică (v., de pildă, problematica „alegerii“ între două destine, ambele rele, din anecdota broaştei ţestoase, Proastă cum e). Însă nu toate se bucură de acelaşi fericit aport al fanteziei (motivul aşteptării trenului care nu opreşte în staţie e deja un loc comun, de imaginar popular, al simbolisticii destinului omenesc), pierzându-şi vălul diafan al ambiguităţii şi căzând în „apoftegme“ banale, în siaj jurnalistic: „am fost, de fapt, noi, oamenii,/ tot atâtea repetiţii generale/ iar acum EL care a notat totul/ poate să aleagă una din vieţile noastre/ şi să o declare câştigătoare: spectacolul sezonului“.

O serie de poeme revelează, când serios, când ludic, într-un soi de badinaj lingvistic, puterea şi slăbiciunea logosului. Personificarea, antropomorfizarea, plasticizarea metodică a abstractului organizează drama şi comedia cuvintelor, care sunt, totodată, şi ale omului: „scârbite de ceea ce sunt obligate să spună/ cuvintele se îngroapă toate în pământ/ în pământul fierbinte, colcăitor/ din gura omului“ (Precum hainele devenite prea largi). Dincolo de o anume senzaţie de déjŕ lu (fiindcă Vişniec a mai scris despre viaţa şi moartea vocabulelor în romanul Sindromul de panică în Oraşul Luminilor) şi de predictibilitatea/ facilitatea procedeului, se reţine, din aceste „fabule“ lexicale, „mistica“ subtextuală a cuvântului (o reminiscenţă, probabil, a teoriilor textualiste) şi profeţia pesimist-apocaliptică despre viitorul limbajului: „oglinzile care dau sens acestei lumi/ se vor face ţăndări“ (Nimeni, niciodată, nu-şi va imagina).

Poemul central şi omonim al cărţii, La masă cu Marx, carnavalizează tema comunismului, amestecând grotescul, scabrosul, dramaticul, caricaturalul, burlescul. Şi, totodată, o comercializează, sărăcind-o însă de dimensiunea tragicului. Ideea care vertebrează cele cinci părţi, tăvălită printr-un imaginar gastronomic, afirmă participarea tuturor, inclusiv a victimelor, la masa istoriei (citeşte: la măcelul istoriei): „Mâncaserăm ca porcii, cu poftă, cu gurile avide/ de sosuri şi arome,/ aveam burţile pline şi ochii spălăciţi de saţietate/ un abur se ridica de pe faţa de masă, firimiturile fumegau/ paharele golite gâlgâiau, cuţitele înfipte în chifle şi chiftele/ vibrau uşor prelungind memoria mâinii// mirosea a sânge şi a carne tocată, a oţet şi a piele pârlită/ a farfurii linse şi a sudoare“ ş.a.m.d.

O menţiune aparte merită şi versurile de dragoste ale lui Vişniec. Dacă un poem precum Uluitor de frumoasă era ea pare o replică polemică şi edulcorată a nichitastănescianului Leoaică tânără, iubirea, altele, ca Desculţă, Un Acum smuls cu plânsete, Decât vederea spre mare, Ea trăieşte în corpul meu, au, în ciuda aparentei lejerităţi (şăgalnice) a dicţiunii şi a construcţiei poetice, un element de surpriză, un mic reactor de emoţie: „camera se descălţase de ferestre/ ora se descălţase de minute, minutele de secunde/ întunericul se descălţase de lumină/ noaptea se descălţase de dimineaţă/ iar dimineaţa se descălţase şi ea să vină desculţă/ cu micul dejun pe o tavă/ inutil să mai spun că până şi cafeaua se descălţase de ceşti/ iar ceasul deşteptător zburda în jurul patului/ descălţat de timp“ (nici fenomenul acesta de imponderabilizare a lucrurilor nu este însă străin de imaginile levitaţionale ale liricii erotice a lui Nichita).

La masă cu Marx dovedeşte că Matei Vişniec, în faţa primei „iubiri“, nu poate să ia totul de la capăt. Nu poate uita începutul, nu poate uita celelalte întâlniri. Poate de aici provine şi repetitivitatea gesturilor cuceritoare (creatoare), şi familiaritatea cvasi-obosită a discursului poetic.