Romanul lui Ricardo Güiraldes, sugestiv intitulat Raucho. Momente dintr-o tinereţe contemporană, este o provocare a identificării după un secol de la publicarea sa. Ricardo Güiraldes este considerat unul dintre cei mai importanţi scriitori argentinieni din primele decenii ale secolului XX. Critica literară a reţinut două atribute ale creaţiei sale: prin volumul de poezii Clopoţelul de cristal (El cencerro de cristal, 1915) este văzut deschizător de drum în lirica de avangardă, iar Don Segundo Sombra, cea mai cunoscută operă a sa, este considerată un adevărat roman al pampei. Între aceste repere se plasează romanul Raucho. Momente dintr-o tinereţe contemporană.

Romanul este conceput ca o micromonografie a vieţii unui personaj, urmărindu-se traiectul existenţial, punctat succint cu povestiri uneori nesemnificative pentru o acţiune amplă a unui roman. Titlurile capitolelor sunt explicitare şi par a estompa curiozitatea lectorului: „Copilărie”, „Şcoală”, „Muncă”, „Lehamite”, „Paris”, „Nina”, „Abandon”, „Soluţie”. Este povestea unei vieţi comune, care se plasează în planul secund al naraţiunii, estompată de descrierile unei lumi prea puţin cunoscute. Ricardo Güiraldes introduce cuvintele cu potenţial semantic fără ostentaţie şi argumentare laborioasăşi le contextualizează discret devenind chiar motto: „jocul furtunos al căutătorului de victorii”(p. 37). Ceea ce atrage însă în mirajul acestei lumi sunt descrierile de tip antropologic susţinute de denominarea obiectelor, obiceiurilor, a pattern-urilor unei lumi definite prin sintagme de genul: arbori tala, tipas, tropilla, quebracho, zamba, boleadoras, malambo, mate etc. Aici excelează arta traducătorului de a păstra fluenţa naraţiunii şi a face înţelese regionalismele şi cuvintele care nu au corespondent în experienţa lingvistică a cititorului străin. Universitara Lavinia Similaru este un fin observator al reacţiilor generate de sintagmele specifice limbii spaniole, asociind în traducere imagini, sunete, culori şi obiecte specifice culturii argentiniene, conturând astfel un univers de percepţii ce se corelează cu estompatele reminiscenţe de amintire ale celui ce încearcă descifrarea universului argentinian, a pampasului ca loc de identificare.

Raucho creşte în pampas şi îi admiră pe gauchos, îşi doreşte să trăiască asemeni lor viaţa dură şi pitorească în acest spaţiu al eliberării de constrângerile comunitare, dar şi marcat de ritmurile unei vieţi previzibile, ritmurile anotimpurilor, inclusiv existenţiale. Ricardo Güiraldes va opta pentru o abordare antropologică a acestui univers. Ieşirea din rutină (această ritmicitate previzibilă care induce monotonia) va fi lectura, evadarea într-un spaţiu imaginativ, al romanelor scriitorilor francezi (aici este o trimitere la apetenţa lui Ricardo Güiraldes pentru literatura franceză, Parisul fiind chiar locul unde va muri la numai 41 de ani). Mirajul Parisului îl va determina să opteze pentru viaţa libertină şi, cu încuviinţarea tatălui, se va stabili în capitala franceză, dominat de viciile alimentate de sentimentul de descătuşare din rigorile vieţii de familie. Va pierde toţi banii, inclusiv moştenirea în urma morţii mamei sale, va avea experienţe sentimentale la periferia moralităţii şi va eşua într-o viaţă a drogurilor şi băuturii. Va fi salvat de un prieten din pampas şi va reveni în spaţiul natal, reevaluându-şi viaţa şi considerând acest prim loc drept un loc al tihnei existenţiale: „Raucho se gândeşte că îşi dorise să fie orice, mai puţin ce era. Vechiul chiripá de postav, desprins de fâşia de la brâu, se pervertise prin praful drumurilor străinătăţii. (…) Racho se aşază sub o salcie, în apropierea unei stânci, unde apa vorbeşte despre misterele netulburate. Raucho, cuprins de o pace inefabilă, se întinde pe spate, cu braţele desfăcute, crucificat de linişte pe pământul lui cel veşnic” (p.110). Acesta este finalul romanului, o demonstraţie a inutilităţii dorinţei de evadare dintr-un spaţiu predestinat. Este reîntoarcerea în spaţiul copilăriei, este recuperarea liniştii primordiale, este poezia reîntoarcerii şi acceptarea rutinei ca linişte existenţială numai după o experienţă devastatoare. După pasiunile carnale, după trăirea epicureică a vieţii pariziene revine la simbolurile unei lumi care îi dă echilibrul parcursului existenţial.

Ricardo Güiraldes are o doctrină a plăcerii pe care o încadrează fizic şi antropologic. Va pleda pentru cum se poate recupera echilibrul interior după o viaţă trăită între vise şi deziluzii, moralitatea comunităţii rurale şi desfrâul potenţat în marile oraşe. Funcţia emoţională a spectacolului vieţii pasionale conturează o poetică a farsei tragice. Naraţiunea face trimitere la configurarea unui „teatru al personajelor” dominat de caractere şi pasiuni. Lipsit de dinamica dialogului, romanul pare vizualizarea unei piese de teatru din care se detaşează tehnica lineară a intrigii (la nivelul evenimentelor) şi tehnica unduitoare, curba capricioasă a atmosferei sufleteşti, cum le-a numit W. Kayser (Das sprachliche Kunstwerk, Munchen, 1959). Viaţa lui Raucho este un exemplu de farsă tragică, din care protagonistul se salvează prin întoarcerea la origini. Este pledoaria lui Ricardo Güiraldes, care va fi cunoscută în special prin romanul său Don Segundo Sombra, publicat cu un an înainte de moartea sa, un roman al pampei şi al unui destin exemplar al tânărului în devenirea sa ca gaucho.

Dincolo de povestea lui Raucho, Ricardo Güiraldes creează momente remarcabile de poeme în proză şi conduce demersul narativ nu spre intrigă, ci spre bergsonianul durée réelle, temporalitatea caracteristică proceselor psihice şi care evidenţiază specificul unei conştiinţe în veşnică devenire. Iar devenirea, în concepţia lui Ricardo Güiraldes, este întoarcerea la formele primare, neatinse de intruziunile malefice ale contemporaneităţii. De unde şi tentaţia identificării prin subtitlul romanului: Momente dintr-o tinereţe contemporană.

Autoînstrăinarea este vindecată prin întoarcerea la acel spaţiu definit de Ricardo Güiraldes printr-un adevărat poem în proză: „Se îngălbenea muntele, în lente declinuri ale sevei. Se domoli arşiţa orelor zenitului şi putură păsările-olar să-şi ridice pe stâlpi cuiburile în formă de pară. Începu ciocârlia să-şi spună povestea, versul, supărarea şi râsetul. Se zbârci, încruntată de nori, profunda meditaţie a albastrului liniştit. O tristeţe cenuşie năpădi atmosfera. Căzu o picătură. Toamna lăsa să-i curgă cea dintâi lacrimă” (p.38).

Tentaţia identificării susţinută de o intuitivă poetică a farsei tragice conduce însă lectorul spre acceptarea unei alte încadrări a romanului lui Ricardo Güiraldes: realismul interpretării profunde, conceptul dezvoltat şi argumentat de Ian Watt în volumul său Rise of the Novel, din 1957. Este forma de realism la antipodul realismului formal, evident, al vieţii exterioare, un realism al prezentării (ceea ce am fi tentaţi să admitem la lecturarea primei părţi a romanului) care înseamnă o relatare deplină despre o experienţă umană. Personajele sunt individualizate şi prezentate pe fundalul unui mediu exact conturat. Arta narativă a lui Ricardo Güiraldes intervine subtil prin plasarea aparentă în prim plan al acestui realism formal şi introducerea ostentativă, la un moment dat, ca o schimbare de planuri într-o scenă de teatru, a realismului profund, cel ce sondează trăirile interioare generate de mediul prezentat. Şi astfel viaţa lui Raucho nu mai este o schiţă monografică (rezultată din structurarea romanului), ci o subtilă analiză a unei psihologii încadrate de rigorile realismului interpretării profunde.