Romanul Celălalt pe care-l adoram, al scriitoarei franceze Catherine Cusset, a fost considerat de critica franceză drept cel mai bun roman al anului 2016, iar lansarea versiunii în română la Bucureşti s-a constituit în eveniment editorial. În septembrie 2017, luna apariţiei pe piaţa de carte românească a acestui roman, Catherine Cusset a fost invitată de către Institutul francez din Bucureşti, prilej cu care a oferit şi un interviu revistei 22, ce conţine multe informaţii surprinzătoare despre viaţa autoarei şi despre geneza romanului.

„Acest ultim roman are două elemente care amintesc de România şi ambele sunt adevărate. Pe de o parte, faptul că Thomas mi-era prieten şi, fiindu-mi prieten, mi-a cunoscut atât soţul, cât şi socrii şi, pe de altă parte, fiindcă a doua lui iubită, Ana, era româncă” – mărturiseşte autoarea în acest interviu. Este un prim argument pentru catalizarea interesului pentru lectură. Al doilea l-ar constituit impactul romanului la lectorii tineri. Destinul protagonistului va argumenta această apreciere din partea generaţiei care îşi caută locul într-o societate, în care rigorile sociale nu sunt în concordanţă cu spiritul dorit liber al tinerilor. De aici o primă decodare a incongruenţei.

Titlul romanului preia un vers din piesa lui Léo Ferré, Avec le temps, una dintre piesele preferate ale lui Thomas Bulot, protagonistul suicidar. Despre timp, în dublă paradigmă, timp exterior şi timp interior, va trata şi tema romanului, care are ca motto un fragment din opera lui M. Proust, În căutarea timpului pierdut: „O fiinţă nu este, cum crezusem, limpede şi imobilă în faţa noastră cu calităţile, defectele, proiectele sale (…), ci este o umbră, în care nu putem niciodată pătrunde (…), o umbră unde ne putem rând pe rând închipui, în mod la fel de verosimil, că strălucesc ura şi iubirea” (vol. Guermantes, trad. de Irina Mavrodin, Ed. Univers, Bucureşti, 1989).

Acest fragment trimite la câteva repere de analiză: tema identificării cu personajul principal (această tentaţie involuntară a lectorului), tehnica sondării universului interior, departe de abordarea clasică psihanalitică, tangentă doar cu investigaţia psihologică prin deducţii şi prin interpretarea acţiunilor protagonistului, celebra temă platoniciană a umbrei în peşteră, dualitatea fiinţei (concepţia bogomilică, omul este făcut din bine şi din rău), mitul Demetrei şi al Persefonei.

Romanul este scris la persoana a II-a, un mod inedit care induce ideea că totul este sub semnul conversaţiei in absentia. Este un dialog imaginar cu protagonistul, este o istorie diacronică a unui destin, căruia îi sunt urmărite momentele decisive în evoluţia (sau involuţia) carierei profesionale. Thomas Bulot, tânărul plin de viaţă, doritor de a trăi fiecare clipă în sens epicurian, căutând absenţa tulburării sufleteşti, ataraxia, este constrâns de o rigoare socială: împlinirea profesională. Originar din Franţa, va face studii în America şi va fi profesor la câteva universităţi de prestigiu. Nu va finaliza publicarea tezei de doctorat, nu se va titulariza, iar dependenţa periodică de un loc de muncă în domeniul universitar îi va eroda puterea de a lupta şi a rămâne la standardele cerute. Compensatoriu, va trăi din plin viaţa prin petreceri, prietenii, iubiri pasagere, alcool. Va asista neputincios la propria-i degradare psihică, va afla că este bolnav de bipolarism şi ideea sinuciderii se va inocula treptat. Va sfârşi previzibil prin autodistrugere.

„Thomas eşuează fiindcă este încolţit, se îneacă pentru că nu mai ştie cum să o scoată la capăt: are un sens al vieţii, numai că are şi un duşman înăuntrul său şi nu ştie cum să lupte cu acest duşman care este bipolaritatea lui. Sensul vieţii e într-adevăr o preocupare permanentă pentru mine, scriu despre acest lucru, despre viaţă, despre ceea ce înseamnă să reuşeşti” – mărturiseşte Catherine Cusset în interviul acordat revistei 22.

Sensul vieţii face trimitere la „căutarea timpului pierdut”. Adevărata viaţă rezidă în fragmentele de timp care scapă timpului, scria M. Proust. Dualitatea personalităţii, acel bipolarism, va fi explicaţia pentru lupta permanentă dintre eul conştient şi pasiv şi eul profund. Se reduce astfel rolul eului conştient la acela al unui mijloc de cunoaştere, iar eul profund ocupă locul principal, vizând un complex de fenomene ale cărui legi trebuie evidenţiate. Pe acest mecanism mizează şi autoarea romanului, scriitura la persoana a II-a fiind tehnica provocării mărturisirii. La finalul romanului vom constata că această scriere va fi , în esenţă, un mod de automotivare, disculpare, pentru eşecul de a nu-l fi putut influenţa pe Thomas să-şi asume existenţa dincolo de ambiţia de a rezona cu cadrele sociale dorite. Eul profund îi va dicta gestul suicidal, iar viaţa interioară, cea care ar fi trebuit să conteze ca fond aperceptiv pentru evenimentele externe, se va reduce la o trăire haotică a neputinţei. Citind romanul prietenei sale (în fapt acest roman, am deduce), Thomas are o remarcă în stil proustian: „Ştii, Catherine, oamenii au, totuşi, o viaţă interioară”. Această viaţă se derulează însă sub semnul angoasei şi după ritmurile mitului Demetrei şi al Persefonei: două anotimpuri, primăvara şi vara, sunt ale bucuriei, celelalte două, toamna şi iarna, sunt ale deziluziei (aşa cum Persefona răpită de Hades va trăi şase luni viaţa subpământeană şi alte şase luni alături de mama sa, în bucurie şi lumină). De aici alternanţa anotimpurilor senine şi a anotimpurilor cenuşii. Chiar şi călătoriile lui Thomas între două continente, un du-te vino de la Paris în America, sugerează aceeaşi pendulare între două lumi aflate la distanţă. America nu-l va ajuta să se împlinească, se va recupera psihic numai în Franţa, locul naşterii sale. Iar viaţa trăită este resimţită ca perpetuă căutare a unui timp interior. Destinul astfel împărţit, sub semnul bogomilismului şi al bipolarismului este un carusel.

Catherine Cusset scrie un roman alert, în care episoadele se succed motivaţional, declanşând dorinţa de a afla finalul. Naraţiunea stă sub semnul intertextualităţii, de la titlu („celălalt”) şi până la tema recurentă, cea a timpului proustian. Nivelurile intertextualităţii fuzionează susţinând trama şi conturând perspectivele de interpretare a gesturilor semnificative, a episoadelor cu potenţial dramatic, conducând spre un final dezarmant. Este cronica inedită a finalului, este o naraţiune la persoana a II-a, care pierde din credibilitate, pentru că se referă şi la scene la care nu a avut acces naratoarea, iar reconstituirea acestora nu s-ar fi putut face decât pe baza confesiunii. Şi tocmai fluxul emoţional produs de defulare lipseşte în economia acţiunii.

Rămâne „un autoportret cu prieteni”, cum îşi intitulează cartea scriitoarea din roman, prietena lui Thomas. „Sufletul geamăn”, cum l-a considerat pe prietenul său, devine la final doar „celălalt pe care îl adoram”. „Celălalt” era imaginea exuberanţei, a râsului dezinvolt. „Acesta” este cel dominat de viaţa lăuntrică, o multiplicitate inteligibilă de fapte psihice. „În Celălalt pe care-l adoram chestionez, de fapt, eşecul” – declară autoarea

Catherine Cusset scrie inspirat un roman despre caducitate, despre plictis, despre refugiu în plăcerile vieţii, despre un destin în derivă şi adaugă operei sale „un autoportret cu prieteni”, ceea ce lasă deschisă perspectiva interpretării stilului său romanesc, a arhitecturii interioare a textului. Ceea ce rămâne la finalul lecturii este o imperioasă privire a fiecăruia asupra timpului său interior, a reperării fragmentelor de timp care scapă timpului, pentru că fericirea este reperabilă în fulguraţii ale vieţii, în aceste nălucitoare fragmente de timp.